Livrare la domiciliu in Baia Mare - produse alimentare si nealimentare

Best Pizza Delivery in Baia Mare

PizzaBaiaMare.ro

Alege pizza Baia Mare delivery si pe Glovo sau Tazz

Profiluri de taximetriști

De câte ori merg la București, am o strângere de inimă. Știu că voi avea nevoie să circul cu taxiul, iar taximetriștii bucureșteni sunt departe de a avea o imagine bună. Generalizând – deși generalizarea nu e niciodată o practică bună - , ei sunt catalogați drept necinstiți, necivilizați și, uneori, chiar violenți. Se spune că măresc nejustificat prețul curselor. Că refuză cursele pe care ei le consideră prea scurte, și, prin urmare, prea ieftine.

Ba chiar și că acționează ca un grup criminal, apărându-se ca în haită unii pe alții atunci când apar probleme cu clienții. Așa că, să spun drept, mi-e cam frică să umblu cu taxiul prin Bucuești. Mai ales că nu cunosc Capitala și aș fi foarte ușor de dus de nas, la o adică.
Nu același lucru mi se întâmplă în Baia Mare.

Aici circul adesea cu taxiul, dar portretul taximetristului bucureștean e departe de realitatea băimăreană. Desigur, din când în când mai am de-a face cu taximetriști care înjură, care nu salută, care vorbesc prea mult sau deloc, care miros urât, care fumează în mașină, care conduc vorbind la telefon sau care ascultă muzică de o calitate îndoielnică. Se întâmplă. Dar niciodată nu am întâlnit taximetriști violenți. O singură dată mi-a fost refuzată o cursă, pe motiv că destinația era prea aproape, și asta a fost demult. Și nu mi s-a întâmplat să fiu înșelată la tarif, doar, uneori, să nu primesc restul exact. Dar diferența era de 50 de bani, maxim 1 leu.

Când am de circulat noaptea prin oraș, mă tem să iau autobuzul. În schimb, cu taxiul mă simt în siguranță. Știu că voi ajunge la destinație fără probleme, chiar dacă va trebui să suport niște manele, niște mirosuri neplăcute sau niște povești plictisitoare.
La urma urmei, poate că nici eu nu sunt clientul ideal. Poate că nu știu să întrețin o conversație, sau nu am chef să o fac. Poate că parfumul meu nu place tuturor. Sau poate că sacoșele mele pline de cumpărături, și uneori cușca în care am pisica, deranjează. Dar oameni suntem și trebuie să conviețuim.

Eu, una, dacă știu că taximeristul mă duce în siguranță la destinație, sunt mulțumită. Nu-i vorbă, știu că taximetriștii nu le prea plac conducătorilor auto obișnuiți. Știu că taximetriștii sunt considerați prea descurcăreți în trafic, știu că se consideră că ei mai saltă uneori regulile de circulație și că sunt cam, să zic așa, băgăcioși. Dar eu nu am carnet de conducere și nu observ lucrurile acestea. Și cred că, pentru cei ca mine, taximetriștii sunt utili. Și, de multe ori, chiar simpatici.

Galant Taxi are aplicație de mobil

În anul de grație 2019, taximetria băimăreană a intrat, în sfârșit, în secolul XXI. Galant Taxi și-a făcut aplicație pentru telefonul mobil! Veste excelentă, chiar dacă răbdarea ne-a fost cam pusă la încercare.
Odată instalată, aplicația poate determina locul în care se află clientul. Locul se poate introduce și de către client, tastând.
Acesta trebuie să indice, de asemenea, numele, numărul de telefon și, dacă dorește, adresa de e-mail. Ceea ce mi se pare foarte util este faptul că există un filtru de alegere a mașinii dorite.
Astfel, clientul poate alege o mașină de top, o mașină spațioasă, o mașină pentru bagaj voluminos, o mașină pentru clienți fumători, pentru un animal cu cușcă, o mașină pentru un animal fără cușcă, cu plata online, cu aer condiționat, pentru transportul mărfii, pentru cursă externă, o mașină de închiriat sau chiar un microbuz.

Clientul poate, de asemenea, să indice destinația unde dorește să ajungă și, astfel, să afle prețul cursei, distanța și durata.

Am citit și o parte dintre recenzii. Nu toate erau pozitive. Unele acuzau întârzieri ale mașinilor sau chiar un comportament neadecvat al șoferilor. Dar dincolo de părerile mai bune sau mai proaste, această aplicație mi se pare un pas hotărât al Galant Taxi înspre civilizație. El dovedește respect pentru client și o adaptare la vremurile pe care le trăim.

Circul adesea cu Galant și așteptam de mult un asemenea pas. Deși, recunosc cinstit, nu mă așteptam. O aplicație pentru taxiuri pare să fie ceva de domeniul SF într-un oraș ca Baia Mare, un oraș de provincie unde oamenii par că se mulțumesc cu puțin. Aici și scandalurile dintre taximetriși și Uber par ecouri de pe o altă planetă.

Acum sper doar ca și celelalte firme de taxi să urmeze exemplul oferit de Galant, iar băimărenii să se bucure de condiții de transport mult mai bune. Oamenii se învață foarte repede cu binele, de aceea mă aștept ca în scurt timp Galant să devină cea mai cerută firmă de taxi de pe piața băimăreană. De acum, taximetriștii Galant vor trebui să fie mult mai atenți la felul în care interacționează cu clienții, pentru că și pretențiile acestora vor crește.

Am aflat despre aplicație de la un taximetrist care m-a adus acasă într-o seară, după o conferință desfășurată la ieșirea din oraș. Mi-a explicat că, acum, până și dispecera care preia apelurile telefonice ale clienților se folosește, în final, tot de aplicație.
I-am mulțumit taximetristului pentru toate informațiile pe care mi le-a oferit și i-am lăsat un mic, aproape nesemnificativ, bacșiș. Dar adevăratul câștig l-am avut eu, pentru că șoferul nu doar că știa multe, dar avea și simțul umorului, așa că, la sfârșitul cursei, am ajuns acasă binedispusă. Dacă toți taximetriștii ar fi așa, lumea ar fi mult mai frumoasă.

The street is a battlefield

Participanții la trafic sunt împărțiți în tabere. Între tabere domnește ura.

Într-una dintre tabere se află șoferii. Cu toate acestea, o tabără separată o constituie șoferii de taxi. Pe de altă parte, avem bicicliștii. Și să nu-i uităm pe motocicliști. Desigur, o altă tabără o constituie pietonii.

Lucrurile stau în felul următor: șoferii îi înjură pe taximetriști, pentru că sunt nesimțiți. Taximetriștii îi înjură pe șoferi, pentru că sunt prea lenți și nu le dau lor prioritate. Cele două tabere îi înjură pe motocicliști, pentru că sunt kamikaze. Și pe bicicliști, pentru că nu respectă regulile de circulație. Dar și pe pietoni, pentru că nu traversează suficient de repede. Ura, însă, e reciprocă.

Pietonii traversează fără să se asigure. Uneori trec prin locuri nepermise. De aceea, când plouă, șoferii de abia așteaptă să intre cu viteză în bălțile de la marginea carosabilului, și să îi împroaște cu apă și noroi pe pietoni. După faptă, și răsplată!

Bicicliștii sunt nesimțiți pur și simplu pentru că își permit să meargă pe carosabil. Ei ar trebui să meargă pe pistele de biciclete. De asemenea, sunt nesimțiți și dacă merg pe trotuar. Ei ar trebui să meargă pe pistele de biciclete. Ce dacă ele nu există? Și ce dacă, acolo unde ele există, pietonii se plimbă pe ele, visând aiurea?

Motocicliștii merg cu viteză și fac slalomuri periculoase printre mașini. Nu au pic de responsabilitate și cred că impresionează cu pantalonii lor de piele și cu gecile inscripționate. La cum conduc, ai zice că sunt pe prafuri. Nu au pic de respect față de șoferi. În secret, șoferii visează că trec cu mașinile peste cadavrele lor.

Taximetriștii nu au pic de bun-simț. Ei cred că toată strada e a lor. Nu respectă regulile de circulație, vor mereu să se bage în față, să sară rândul, pe motiv că au client în mașină. Cu siguranță, ceilalți participanți la trafic urăsc acest comportament. Și, în ciuda a ceea ce cred taximetriștii, nici clienții nu îl apreciază.

Într-o zi de vară timpurie, orașul e frumos. Copacii sunt de un verde crud, mierlele cântă, soarele strălucește. E cald, dar nu sufocant. Oamenii zâmbesc, gândindu-se la vacanță. Nu, de fapt zâmbesc, pentru ca ceilalți oameni de pe stradă să nu știe ce e în mintea lor. Pentru că, de fapt, în ciuda verii, în ciuda mierlelor și în ciuda verdeții, ei înjură. Îi înjură pe ceilalți oameni de pe stradă. Pentru că the street is a battlefield.

Fantezie cu taxiuri

Am văzut la TV rezultatele unui sondaj de opinie ale cărui concluzii erau, foarte pe scurt, că femeile își cumpără mașinile în funcție de preț și le preferă pe cele mici, iar bărbații își aleg autoturismele în funcție de marcă. Și m-am gândit atunci oare cum își aleg femeile și bărbații taxiul, când se află în oraș și tocmai au băut un pahar.

Bărbații, cu siguranță, aleg taxiul în funcție de marcă. O mașină puternică, spațioasă, care inspiră încredere. Nimic complicat.

Cu femeile e, însă, diferit. Cel mai probabil, ele vor alege taxiul în funcție de culoare. Dacă în stație nu sunt decât taxiuri albe și gri, se vor uita la firmă. De multe ori avem o firmă de taxi preferată, sau doar una de ale cărei servicii ne-am obișnuit să ne folosim. Pe urmă, totul ar fi o loterie.
Desigur, o idee bună ar fi să se permită publicitatea pe taxiuri. Astfel, taximetriștii cu simțul afacerilor ar putea scrie pe portieră: miros de lavandă; taximetrist politicos; mașină proaspăt spălată. Cu siguranță, femeile s-ar îmbulzi să intre într-un astfel de taxi.

Acum e clar că nu toate necunoscutele ar putea fi dezvăluite într-o simplă reclamă de pe un autocolant lipit pe portieră. Căci ar fi prea multe.

Bunăoară, orice femeie ar dori să știe dacă în mașina aceea se fumează. Pentru că, de obicei, cel care fumează este taximetristul, și o cursă obișnuită e suficientă ca hainele pasagerei să se umple de miros de bodegă. Plus că țigara cere să mergi cu geamul deschis, și asta e neplăcut în unele zile de decembrie sau ianuarie. Un alt lucru pe care ar dori să îl știe femeile este dacă șoferul obișnuiește să pună frâne bruște.

Pentru că asta înseamnă că poșeta cade între scaune sau chiar că doamna își turtește buzele rujate de tetiera scaunului din față. Interesant ar fi de știut și câteva detalii despre ochii taximetristului. Mai exact, dacă acestuia îi „umblă ochii”, cum se zice în popor, adică dacă îi plac femeile mai mult decât ar fi cazul. Desigur, întotdeauna există opțiunea să te așezi pe bancheta din spate, ceea ce îți oferă mai multă siguranță și protecție. Însă de vorbele dulci e mai greu să te ferești.

Ar fi ciudat, totuși, să vezi pe stradă taxiuri inscripționate cam așa: Domn serios, respectuos; Nefumător; Frâne delicate; Mașină lună și bec; Aromă lămâie.

Ar suna, mai degrabă, ca un anunț matrimonial. În primul rând, nu l-ar crede nimeni. Se știe că anunțurile matrimoniale nu au nimic de a face cu realitatea.

Și apoi, femeilor adevărate le place suspansul. Le place riscul.

Așa că hai să rămână totul așa cum e.

Să importăm urși polari!

Numai taximetrist să nu fii pe o vreme ca asta! De ieri ninge întruna. Ninge cu fulgi deși  și mari, încât nu mai vezi la câțiva metri în față.
La mine în cartier, nu mai distingi trotuarul de carosabil. Pe drum sunt troiene în care se împotmolesc mașinile.

Dimineață, după ora 8, au ieșit la lopătat zăpada locatarii blocurilor și proprietarii magazinelor. După o oră, trotuarul arăta ca la început. Munciseră cam degeaba. De atunci, zăpada cade continuu din cer, de parcă un brutar prea harnic ar cerne făină la nesfârșit.

Epuizați și dornici să ajungă mai repede la destinație, oamenii sună la firmele de taxi. Lucru de care taximetriștii s-ar bucura, dacă nu ar fi atât de greu de circulat, chiar și pe bulevarde.
Carosabilul e plin de zloată alunecoasă, și la orizont nu se vede niciun utilaj.

Așa că taximetriștii înjură și se străduiesc să ajungă la comandă. Apoi se luptă cu nămeții, făcând eforturi să ajungă la destinație. Se gândesc că mai bine ar schimba mașina cu un urs polar, pe spatele căruia ar monta o șa confortabilă, acoperită cu o pătură călduroasă.
Străzile s-ar umple de șiruri de urși albi, pe care taximetriștii i-ar conduce ținând în mâini undițe, de al căror fir ar fi agățați somoni rozalii. Sau chiar pachete cu somon afumat de la Negro 2000, că e mai ușor de găsit la supermarket.
Ne-am întoarce – de ce nu? - în trecutul luminos, când omul era vânător și pescar.

Pe atunci, o mulțime de lucruri rele nu existau: comunismul, corupția, discriminarea rasială. Sau, cel puțin, nu s-au găsit desene rupestre care să ateste existența lor.

Dar până să importăm urși albi, trebuie să ne descurcăm cu ce avem. La urma urmei, nici Ciobănescul Carpatin nu ar fi o alegere prea rea.
Înhămat la o sanie bună, solidă, ar putea trage un client printre troienele de pe strada Bogdan Vodă, de pildă. Nici nu mai e nevoie de somon, e suficient un cârnaț legat de o coadă de mătură. Deși nici acesta nu e prea ușor de găsit acum, după ravagiile pestei porcine africane.

Cert este că mașinile nu mai fac față. Am ajuns la punctul în care civilizația a fost învinsă de natură. Chiar acum, în timp ce scriu, sub balconul meu o mașină turează motorul foarte zgomotos. Încearcă să iasă din munții de zăpadă.
Ehei, ar fi de ajuns doar o atingere de labă din partea ursului polar, și situația ar fi rezolvată!

Mai multă culoare pe străzi, vă rog!

Atunci când în stație găsesc mai multe taxiuri, uneori îl iau pe cel mai apropiat. Alteori, aleg o mașină de la firma preferată. Sau renunț la o mașină dacă taximetristul are o față dubioasă. Ori optez pentru o mașină care mi se pare mai spațioasă.

Dar jur că, dacă aș găsi un taximetru pictat cu gust, pe acela l-aș lua. Însă constat de fiecare dată că șoferii nu au deloc imaginație.

Când eram studentă în Cluj, patronul unui local avea un 4X4 retro, pictat cu o mulțime de floarea-soarelui. Era un automobil unic, inconfundabil. Toată lumea știa al cui e. Era hippie, era vesel, era haios. Avea personalitate.

În Baia Mare, acum mai mulți ani, am văzut câteva autoturisme pictate cu aerograful. Fusese o modă, care a trecut însă.

Acum, orașul e plin de mașini gri. Chiar și taximetristele conduc mașini gri, cu toate că ai spune că femeile apreciază mai mult prezența culorilor în viața lor. Nu tu o floricică, nu tu un model cât de mic, nu tu măcar o culoare trăsnită, un verde electric sau un portocaliu. Nu. Gri peste tot. Ici, colo, câte o mașină neagră. Și cam atât.

Recunosc, nu mă pricep la mașini. Și nu mă pasionează. Nu cunosc și nu recunosc mărcile de autoturisme. Dacă trebuie să mă întâlnesc cu cineva care vine cu mașina, îl voi recunoaște exclusiv după culoarea ei.

Apoi, sunt Balanță. Am un temperament artistic. Îmi plac tablourile, îmi place frumosul, în general. Frumusețea lucrurilor din jurul meu îmi dă o stare de bine. Poate de aceea mi-ar plăcea să văd mai multă culoare pe străzile Băii Mari. Mai multă îndrăzneală, mai multă imaginație.

În domeniul taximetriei, cu siguranță aceasta ar putea reprezenta o strategie de succes. O mașină colorată ar atrage mai mulți clienți. Dacă ar avea și ceva umor, oamenii ar aprecia. Lumea vrea să râdă. Vrea să se destindă. Vrea să uite cât de grea e viața în fiecare zi, cât de dificil este să te trezești în fiecare dimineață devreme și să mergi la muncă, cât de stresant e să-ți vezi cutia poștală plină de facturi. Prea ni se cere mereu să fim serioși, sobri, încruntați. Avem și noi o limită. Și, ca să ne păstrăm întregi la minte, din când în când avem nevie de deconectare.

Așa că, vedeți, o mașină cu floricele nu e doar o mașină cu floricele. Ea e un statement. Ea spune multe despre cel sau cea care o deține. Despre filosofia sa de viață. E, la urma urmei, o asumare curajoasă.

recomandat

totmaramures.ro

http://blog.totmaramures.ro

Moș Crăciun taximetrist

În urmă cu câțiva ani am cunoscut un taximetrist aparte. În fiecare an, cu vreo lună, două înainte de Crăciun, își lăsa barba să crească. Apoi, în decembrie, își lua un costum roșu, frumos, și se urca la volan. Își făcea publicitate pe Facebook și comenzile nu întârziau să apară. Desigur, mai ales părinții cu copii erau cei care îl sunau. Am apelat și eu o dată la serviciile lui, am vrut să-i fac o surpriză nepoțelului meu.

Era foarte autentic. Fusese jurnalist și știa să vorbească frumos, era spontan și se simțea în apele lui alături de copii.

Nu mai știu nimic despre el acum. Nu știu dacă mai e prin Baia Mare și dacă și-a lăsat deja barba să-i crească. Nepoții mei au cam crescut și oricum, sunt departe. Dar știu că, dacă Moșul a dispărut din peisaj, comunitatea noastră a avut de pierdut.

Mulți bărbați își doresc, mai nou, să fie Moș Crăciun. A devenit o modă. Sau, mai bine spus, o afacere. Dar nu oricine este potrivit pentru asta. Pe lângă înfățișare, care trebuie să fie cât de cât apropiată de imaginea clasică a lui Moș Crăciun  - bondoc, bonom, vesel – cel care îl interpretează trebuie să aibă calitățile unui actor.

Unul dintre nepoții mei, când era mai mic și vedea o mulțime de Moși Crăciuni pe stradă, cu bărbi din vată și costume ieftine, se întrista. Le spunea „Moși falși” și se gândea la ei ca la niște imitații nereușite. Pe atunci credea în Moș Crăciun cel adevărat, cel care nu se arăta niciodată.

Decât să fii un „Moș fals”, care să-i facă pe cei mici să plângă, mai bine să te abții. Iar părinții, în loc să le spună copiilor „Acela este Moș Crăciun” și să arate cu degetul înspre un actoraș de supermarket, mai bine să mențină misterul. Funcționează mai bine.

Țin minte că într-o iarnă, chiar în Ajun, nepotul meu a fost foarte neastâmpărat. Atât de tare ne-a supărat, încât ne-am gândit chiar să suspendăm sosirea Moșului în acel an. Până la urmă, am pus cadourile sub brad, însă și o scrisoare.

O scrisoare scrisă pe hârtie roșie, rulată ca un papirus, legată cu fundă și scrisă de mâna Moșului. Acesta îl îndemna pe nepotul meu să fie cuminte și să își asculte părinții. Am avut mari emoții că nepotul meu se va prinde că scrisoarea e un fake, dar nu a fost așa. Din contră, copilul a fost foarte impresionat de gestul Moșului.

Uneori, în viață, less is more.

Frica de a lua decizii

Știți enervarea aceea care vine când cineva exagerează cu politețea? Mda, nici eu nu am crezut că așa ceva este posibil. E ca atunci când îi spui unui prieten: „Facem cum vrei tu.” Iar el îți răspunde: „Nu, facem cum vrei tu.” „Ba nu, cum vrei tu!” Și tot așa.

Acum, eu înțeleg că excesul acesta de politețe e, de fapt, o formă de apărare. O frică de a lua decizii.
Ce spun eu? Tocmai de aceea e enervant!

De fapt, voiam să ajung la taximetriști. Alegi un taxi din stație, sau îl chemi prin telefon, urci în mașină, saluți frumos și spui destinația. Și atunci vine întrebarea: „Pe unde doriți să mergem? Pe strada cutare sau pe strada cutare?” Iar tu, cu ochii în ecranul telefonului, spui indiferent: „Pe unde vreți.” Ei, în acel moment e ca și cum l-a fi înjurat pe taximetrist. Faptul că i-ai lăsat lui libertatea de a alege e o povară de nesuportat. El insistă, mai întreabă o dată, îți povestește cum e traficul pe cele două străzi, dar te lasă pe tine să alegi.

Și tu îi spui ceva de genul: „Mi se rupe.” Dar în cuvinte mai frumoase.  Pentru că ești obosit, pentru că nu ai chef de atâtea vorbe, pentru că vrei doar să ajungi acasă și să faci o baie fierbinte. Și pentru că tocmai îți vezi notificările de pe Facebook,  care sunt mult mai importante decât traseul taxiului. Dar taximetristul se revoltă, îl vezi încruntat, agitat, sperând să audă o sugestie cât de mică din gura ta, pentru a-l scuti pe el  de corvoada luării unei decizii.

Ei, acum eu pot să-mi dau seama că nu toți clienții sunt la fel de drăguți ca mine. Că unii fac scandal pentru că li se pare că au plătit cu 1 leu mai mult decât era necesar. Că au numeroase opinii cu privire la traficul din oraș și că ele sunt de nezdruncinat. Și că toate acestea l-au făcut pe bietul taximetrist temător și neîncrezător în propria capacitate de a lua decizii. Și că, de fapt, motivul pentru care eu nu pot să-mi citesc notificările în liniște sunt acei clienți nașpeți.

Și totuși, mă întreb: nu ar putea exista o cale de mijloc? Una în care clienții cu opinii să fie lăsați să își decidă propriul traseu, iar clienții obosiți să fie duși, în liniște și pe nesimțite, până la destinație, fără a fi deranjați.

Dragi taximetriști, o rugăminte: lăsați clienții să dormiteze. Vă vor fi mai recunoscători decât dacă îi tot pisați cu întrebări.

Premieră naţională: Taximetre electrice la Reşiţa

Consilierii locali din Reşiţa au aprobat noul regulament de taximetrie, care prevede ca până la finele anului 2020, un sfert din taximetrele din municipiu să fie electrice.

“Acesta a fost cel mai important lucru care s-a întâmplat în această şedinţă. Există două categorii de oameni, unii care clamează reducerea de emisii de carbon şi unii care acţionează în acest sens. Nu ştiu exact, dar cred că este o premieră la nivel naţional, ceea ce am aprobat noi, şi anume, că până în decembrie 2020, un sfert din taximetrele din Reşiţa să fie electrice, iar până în 2025, să avem 50% dintre ele. Este o chestiune curajoasă, dar pe care am convenit-o împreună cu Asociaţia Taximetriştilor din Reşiţa, cărora le mulţumesc pentru că au avut curajul să intre în această aventură”, a precizat primarul Ioan Popa.

ZOE, primul taxi electric rulează deja pe străzile municipiului Reşiţa şi beneficiază, conform deciziei consiliului local, de 2 ani de încărcare gratuită! În plus conducerea primăriei Reşiţa şi-a asumat ca până în 2025, 50% din flota operatorilor de taxi să fie constituită din maşini electrice sau hibrid. Autorizaţiile de taxi retrase sau rămase disponibile vor fi oferite doar pentru acest gen de autovehicule. Prin toate demersurile făcute până acum ne dorim un transport în comun prietenos cu mediul şi mai mult confort pentru cetăţenii municipiului Reşiţa, ne-a declarat primarul Ioan Popa.

„Merge foarte bine maşina. Am luat această decizie în primul rând pentru că am primit autorizaţia de funcţionare gratuit şi în plus timp de 2 ani nu plătesc curentul pentru funcţionarea acestei maşini.

Sunt foarte încântat de ea, nu poluează, nu face zgomot şi  oferă confort maxim. Deşi este destul de scumpă, eu am optat pentru această maşină second-hand, adusă din Franţa, a costat 11 mii de euro, fără transport. Eu încurajez toţi colegii să-şi cumpere o maşină electrică pentru că eu chiar sunt foarte încântat de ea”, ne-a declarat tânărul Olivian.

Şi ceilalţi şoferi de taxi din Reşiţa şi-ar dori să conducă o maşină electrică. Deşi admiră automobilul colegului lor, în prezent majoritatea susţin că nu-şi permit o astfel de investiţie. Şi cetăţenii municipiului Reşiţa laudă maşinile electrice şi spun, cu încredere că acesta este viitorul mijlocelor de transport. Mulţi dintre aceştia aşteaptă cu nerăbdare să se plimbe prin oraş cu o maşină electrică.

Primul taxi electric din Reşiţa are o autonomie de 200 de km. Atunci când este nevoie, bateria maşinii poate fi reîncărcată complet în aproximativ cinci ore.

Pentru a încuraja şoferii să-şi achiziţioneze o maşină electrică, primarul Ioan Popa dă asigurări că vor exista, mai multe stații de încărcare, amplasate în punctele cheie din Reşiţa.

Continuarea articolului, aici: http://www.infocs.ro/video-premiera-nationala-taximetre-electrice-la-resita/

Şcoală de bune maniere pentru taximetrişti

Deunăzi am păţit-o iar. M-am urcat într-un taxi în care zbiera o muzică de petrecere. Mai întâi am sperat că taximetristul va opri fiara urlătoare sau că mă va întreba dacă nu mă deranjează. N-a făcut-o. Iar eu nu i-am spus nimic, de teamă că omul se va simţi ofensat. Chiar nu aveam chef de o ceartă. Iar totul îmi sugera despre persoana în cauză că este necivilizată.

Poate că am greşit. Poate că trebuia să-i fi spus domnului, frumos, că nu mă simt bine în maşina lui din care răzbat decibelii de muzică proastă.

Dar el de ce a presupus că îmi va plăcea? De ce credem mereu că cei din jurul nostru sunt la fel ca noi? De ce nu suntem capabili să acceptăm că lumea aceasta este una diversă, în care trăiesc oameni care pot să nu semene deloc unul cu altul, în nicio privinţă, exceptând anatomia şi fiziologia?

Poate că taximetristul respectiv trăieşte într-o bulă, nu doar în viaţa sa virtuală, de pe reţelele de socializare, ci şi în viaţa reală. Deşi, ca taximetrist, întâlneşte zilnic o mulţime de oameni. Ce e drept, cu mine nu a purtat niciun fel de conversaţie, ceea ce e, poate, şi o modalitate de apărare faţă de lumea din jur. Un fel de izolare în mijlocul mulţimii.

Poate că prietenii domnului taximetrist ies toţi, vara, în faţa blocului, în pantaloni scurţi şi maiou, şi beau bere. Poate că vecinii lui ascultă toţi, sâmbătă seara, în apartamente, muzică de petrecere la maximum, şi ăsta e singurul fel de distracţie pe care îl cunosc. Poate că, la petreceri, soţiile lor îşi iau rochii cu paiete, sub care pielea le miroase a sarmale şi a parfum ieftin, amestecat. Poate că atâta pot. Sau poate că tocmai eu nu sunt în stare să înţeleg diversitatea.

Nu pot pretinde ca taximetriştii să aibă studii superioare. Deşi mulţi dintre ei le au. Dar pot pretinde să aibă măcar o spoială de bun simţ. Unii dintre ei nu o au. Ar trebui ca, atunci când se angajează la o firmă de taximetrie, oamenii să fie învăţaţi, dacă nu ştiu deja, cum trebuie să se comporte. Sigur, nu de către patronii lor. Am citit de curând o ştire despre un patron care îşi lua angajaţii la bătaie.

De la astfel de oameni nu poţi pretinde lecţii de bun simţ. Dar poate că ar trebui să existe traineri, sau nişte cursuri speciale, care să îi înveţe pe taximetrişti cum să îşi trateze clienţii. Cum să fie politicoşi, dar nu băgăcioşi, cum să îşi cureţe maşina şi în interior, nu doar în exterior, cum să fie primitori, chiar dacă e vorba despre maşina lor personală şi nu despre maşina firmei. Căci, la urma urmei, atunci când s-au apucat de taximetrie au ştiut că urmează să îşi împartă bunul pe roţi cu alte persoane.

Nu vreau să generalizez. Umblu mult cu taxiul şi de cele mai multe ori nu am probleme. Dar există şi astfel de excepţii care strică faima breslei. Şi e păcat.

La serviciu, cu trotineta

De când a reînceput şcoala, a merge dimineaţa la serviciu cu taxiul este o adevărată aventură. Taxiul nu ajunge la timp în punctul indicat, pe urmă stă minute întregi la fiecare semafor, şi astfel rişti să ajungi la serviciu cu întârziere.

Dar am găsit o modalitate prin care poţi să ajungi la serviciu în timp util: trotineta. În magazinele de biciclete şi articole sportive, dar şi în magazinele online, au apărut trotinetele pentru adulţi. Preţul lor nu depăşeşte 500 de lei, unele fiind mai ieftine, în funcţie de greutatea pe care o suportă.

O călătorie cu trotineta poate fi un vis. Senzaţia e de zbor, de uşurătate, de libertate. Desigur că, pe trotuarele noastre care în unele locuri arată ca după bombardament, nu poţi să mergi pe trotinetă fără să te opreşti din loc în loc. Dacă mai e şi aglomeraţie, va trebui să fii foarte grijuliu. Am observat că oamenii au traiectorii greu predictibile, atunci când merg pe jos, şi fac de multe ori mişcări surprinzătoare. După care se răţoiesc la tine că nu eşti atent. 

Ar mai fi o mică problemă, în cazul în care eşti un om sensibil. Românii au păreri despre orice, se ştie. Ei bine, ei au păreri şi despre oamenii care circulă cu trotineta. Unii îi condamnă, pe motive de vârstă. Cică, după o anumită vârstă (care pare a fi destul de fragedă),  nu se mai cade să circuli cu trotineta. Probabil de aceea un „senior” (cum zic politicienii), văzându-mă pe trotinetă, mi-a spus, dând din cap dezaprobator: „Ca copchiii!”.

Alţii, în schimb, cred că orice tip de mişcare e bună. E cazul celor umblaţi prin Occident, mai deschişi la minte. Un vecin, deunăzi, văzându-mă mergând pe lângă trotinetă, întrucât ploua foarte tare şi nu mai vedeam nimic prin lentilele ochelarilor, m-a strigat şi m-a felicitat. Nu vă pot reproduce exact cuvintele lui, puţin prea libertine, dar ideea era că în Franţa, unde el fusese la fiul lui, pentru a se opera de inimă, toată lumea umblă cu trotineta. I-am spus că ştiu asta, am fost şi eu acolo şi am văzut că mulţi oameni în vârstă urcă pe munte sau înoată în piscină.

Concluziile sunt două: înainte de a urca dimineaţa pe trotinetă, uitaţi-vă la prognoză. Dacă se anunţă ploaie, renunţaţi la trotinetă, pentru că e destul de dificil să ţii şi umbrela, şi trotineta în acelaşi timp. Dacă se arată vreme bună, optaţi neapărat pentru trotinetă. Veţi ajunge mai repede la serviciu şi, cu siguranţă, mai binedispuşi. Profitaţi de toamnă, până la primăvară mai e mult.

Dispecera: portretul unei profesoare

Am scris până acum numai despre taximetrişti. I-am analizat, i-am clasificat, i-am bârfit, i-am despicat în şaisprezece. Dar mersul cu taxiul îţi oferă şi o altfel de experienţă: întâlnirea, fie ea şi virtuală, cu dispecera. Iar dispecera este o specie cu totul aparte.

Atunci când suni la o firmă de taxi, vocea (nu prea) suavă care îţi răspunde este cea a dispecerei. Ei trebuie să îi explici unde aştepţi taximetrul, cum te numeşti şi dacă ai vreo cerinţă specială: o pisică, un câine sau un bagaj mare de transportat. Practic, în acel moment, viaţa ta depinde de bunăvoinţa dispecerei. Eşti într-o situaţie nasoală, eşti neajutorat, ai nevoie ca de aer de o maşină potrivită.
Un refuz te-ar pune într-o situaţie foarte neplăcută. Aşa că trebuie, e absolut necesar să fii drăguţ cu dispecera. Şi eşti. Încerci să îi explici cu lux de amănunte unde te afli şi toate celelalte detalii.
Şi atunci vine replica. Replica ei tăioasă, care te pune la punct: “Nu mă interesează”.
Nu o interesează decât detaliile esenţiale: strada, numărul, numele tău. Nu este deschisă pentru a primi informaţii în plus, cum ar fi că te afli la X metri de parcarea din faţa instituţiei Y, spre exemplu.
Ea reţine doar schema clasică de informaţii, orice altceva îi trece pe lângă urechile fine.
Şi te pune la punct, precum face o profesoară cu un elev indisciplinat sau, mai rău, puţin cam greu de cap.

Apoi nu-ţi rămâne decât să aştepţi. Uneori stai minute în şir, şi taxiul aşteptat nu apare. Câteodată ai noroc şi afli că maşina a oprit la câteva zeci de metri mai jos, pentru că dispecera nu a comunicat prin staţie locul pe care i l-ai indicat tu.
Acea distanţă faţă de parcarea instituţiei Y, informaţie considerată superfluă. Alteori, ceri o maşină într-o staţie de taxiuri, pe o vreme ploioasă (tu neavând umbrelă), şi regreţi imediat. Pentru că în staţie vin şi pleacă multe taxiuri, dar niciunul nu e cel pe care l-ai comandat tu. Iar bunul simţ te împiedică să iei un alt taxi, la întâmplare.

Doar eşti om de cuvânt!

Dacă ai noroc şi taxiul vine în locul indicat, nu prea ai ce face, decât să asculţi discuţiile purtate prin staţie.
Şi atunci parcă ţi se ia o piatră de pe suflet când îţi dai seama că dispecera face pe profesoara tăioasă nu numai cu clienţii, ci şi cu colegii ei taximetrişti.
Îi ceartă, îi muştruluieşte, îi face cu ou şi cu oţet, ca o nevastă plictisită deja de figurile soţului ei, care nu e în stare de nimic, nici măcar să ducă gunoiul.

Răsufli uşurat şi îi mulţumeşti lui Dumnezeu că nu lucrezi la o firmă de taxi şi nici nu eşti căsătorit.

Începător în taximetrie. Şi ce dacă?

În ultimul timp, mi se întâmplă tot mai des, atunci când mă urc într-un taxi, să mi se ceară relaţii despre adresa la care vreau să ajung. Uneori le ofer, însă eu sunt o persoană cu un foarte slab simţ al orientării, şi de multe ori nu sunt în stare să coordonez pe cineva pentru a ajunge la adresa dorită. Drept e că nu am carnet de şofer şi, atunci când altcineva conduce, nu sunt atent la drum, nu îmi iau puncte de reper, ci prefer să admir diverse detalii nesemnificative sau să stau cu ochii în telefon.

Uneori, îi spun taximetristului să foloseasă GPS-ul. Dar mi s-a întâmplat, şi nu o dată, ca şoferii să se arate neîncrezătri în puterea de orientare a GPS-ului. Şi atunci, dacă nici computerul nu se descurcă, de ce m-aş simţi eu prost?!

Dar, în astfel de cazuri, nu mă supăr niciodată. Ştiu că taximetria nu este o profesie pe care să o practici din vocaţie. Ştiu că cei mai mulţi taximetrişti au ales acest drum în lipsa unei alte soluţii. Cu toţii trebuie să ne câştigăm traiul. Iar dacă ai un permis de conducere, prima soluţie care îţi vine în minte este taximetria. La prima vedere, pare o profesie simplă, dar nu e nicidecum aşa. Ca în orice meserie în care ai de-a face cu clienţi, pot apărea situaţii neprevăzute, poţi da peste oameni dificili, sau băuţi, sau cu gânduri ascunse, poţi fi certat şi chiar agresat. Crezi că e uşor să conduci o maşină pe străzile oraşului – toată lumea face asta. Dar taximetria e mai mult decât atât. Ea înseamnă viteză, atenţie la drum, diplomaţie faţă de client, grijă faţă de regulile de circulaţie, respect faţă de colegi, într-un cuvânt, seriozitate.

Mi se întâmplă adesea ca taximetriştii să se scuze. Să îmi spună că s-au apucat de taximetrie de scurtă vreme şi că încă nu s-au obişnuit. Atunci încerc să îi liniştesc, să le spun că se descurcă bine, să nu îşi facă probleme. Vom găsi noi adresa cumva. În cel mai rău caz, pot fi întrebaţi colegii. Poate vor fi de treabă şi nu vor comenta.

Aşa că nu mă supăr niciodată atunci când adresa indicată de mine ridică semne de întrebare. Ofer puncte de reper şi încerc să dirijez şoferul, atât cât pot. La urma urmei, nimeni nu-i perfect. Şi toţi am fost cândva începători.

Lucruri care ne unesc şi ne despart

Azi dimineaţă, pe la 8,30, am chemat un taxi. Aveam de făcut un drum destul de lung, până întrun cartier mărginaş al oraşului. Când am urcat în maşină mi-am dat seama că taximetristul, un bărbat pe la 50 de ani, asculta muzică de petrecere, cu sonorul dat destul de tare.
Am tot aşteptat să mă întrebe dacă mă deranjează muzica, hotărâtă fiind să îl rog să o oprească. În schimb, la primul semafor, tipul a început să bată ritml cu palma pe picior. În momentul acela, m-am aşteptat să scoată o sticlă de bere din bord şi să îşi aşeze picioarele, numai în şosete, pe scaunul de alături. Se vedea că omul se simte excelent.
Am început să mă simt prost, gândindu-mă că singurul lucru care îl deranja, probabil, era prezenţa mea acolo. Eram motivul pentru care domnul nu îşi exprima sentimentele în toată plenitudinea lor.

Eram pietricica din pantof.

 Îmi dădeam perfect de bine seama că taximetristul şi-ar fi dorit să se afle într-o cu totul altă parte. Mai exact, într-un restaurant cu funde mov pe spătarele scaunelor, cu aranjamente de flori din plastic, în miros de mâncare şi băutură, dansând energic cu o femeie cu rochie sclipitoare. De fapt, după cum se manifesta, se vedea că omul chiar îşi imagina că se afla acolo.
L-am urmărit atent, să văd dacă nu îşi şterge nişte imaginare urme de ciorbă de burtă din colţurile gurii, dacă ochii nu i se injectează, ca după prea multe pahare de horincă, dacă vârful nasului nu i se înroşeşte. Dar nu, bărbatul doar bătea ritmul cu palma pe coapsă, tare, răsunător. Măcar avea ureche muzicală. Nu şi gusturi.

Dar, la urma urmei, cine eram eu să judec? Nu încăpea nicio îndoială că, dacă în loc de muzica aceea ar fi cântat Led Zeppelin, eu aş fi fost cea care ar fi ţinut ritmul, în timp ce îmi imaginam că sunt la un concert cu Robert Plant, în vremurile când era tânăr, pletos şi incredibil de frumos.

La urma urmei, aceleaşi lucruri ne unesc şi ne despart. Aceleaşi lucruri ne fac diferiţi şi asemănători. Uneori ne enervăm prea repede, dispreţuim prea uşor. Judecăm prea superficial. Ne considerăm pe noi înşine etaloane ale binelui. Când colo, un zâmbet ar fi adesea mai potrivit. Şi, poate, mai puţin nociv.

Când m-am dat jos din taxi, m-am simţit excelent. Am fost fericită atât pentru mine, cât şi pentru taximetrist.

Lumea văzută din taxi

Întotdeauna, când mă urc într-un taxi, simt  o oarecare emoţie. Nu ştiu nimic despre şoferul care mă va duce la destinaţie. Sincer, de obicei, când aştept să ajungă taxiul, sper doar ca în maşină să nu miroasă urât şi taximetristul să nu fie enervant. Am obiceiul să pun răul înainte, e adevărat. Realitatea e că am întâlnit de multe ori taximetrişti foarte simpatici şi maşini mirosind a curat.

De cele mai multe ori, şoferul e tăcut. Îmi răspunde politicos la salut, apoi îi spun adresa de destinaţie şi tăcem. Tăcem amândoi. El e atent la trafic, eu mă uit pe geam şi visez. Mereu mi-a plăcut să visez în timp ce eram pe drum. Nici nu sunt prea vorbăreaţă de felul meu.

Aşa că privesc străzile, blocurile şi magazinele şi mă gândesc la ale mele. Apoi mă uit pe furiş la ceafa taximetristului, îi analizez coafura şi hainele, şi încerc să îmi imaginez câte ceva despre el. Dacă are o familie mare sau mică, dacă are multe guri de hrănit, dacă maică-sa e bătrână şi bolnavă sau dacă se ceartă cu taică-său pe teme politice. Mă întreb ce facultate o fi terminat, căci în ziua de azi dai adesea peste taximetrişti educaţi, dar care nu au fost mulţumiţi de locul de muncă pe care l-au avut şi s-au reorientat. Sau, uneori, întâlneşti taximetrişti care profesează în alt domeniu şi, în acelaşi timp, îşi asigură un venit supliementar ducând clienţi la destinaţie. Am întâlnit şi taximetrişti-studenţi, oameni care erau sătui de modul acesta de a-şi câştiga traiul şi voiau să pună bazele unei noi cariere. Pe scurt, lumea taximetriştilor e una foarte colorată şi niciodată plictisitoare.

În timp ce sunt cufundată în gânduri, aud vocea că mă întreabă: „La ce număr, pe Petru Rareş?”. Sau “Aţi spus Cuza Vodă, sau Bogdan Vodă?”. Atunci mă trezesc brusc din visare şi îmi dau seama că ne apropiem de finalul cursei.

Şi, cât timp îmi potrivesc banii, ascult vocea feminină din staţie, care propune mai multe destinaţii, şi încerc să ghicesc spre care dintre ele se va îndrepta taximetristul meu. Mă între dacă Crina sau Vasilica sau Maria este o doamnă profesoară trecută de prima tinereţe, curajos coafată şi elegant îmbrăcată, sau este o gospodină care vrea să ajungă mai repede la piaţă, ori, poate, un agent imobiliar care tocmai le-a prezentat un apartament frumos unor clienţi.

Şi ştiu că nu voi afla niciodată nimic din toate astea. Că lumea este plină de posibilităţi, şi tocmai asta o face atât de frumoasă. Şi că doar de mine depinde dacă Crina sau Vasilica sau Maria este profesor universitar sau femeie de serviciu, soţie de om de afaceri şi mamă a trei copii sau prostituată. Doar eu decid dacă taximetristul votează cu stânga sau cu dreapta, este inginer sau student, şi are un copil care străluceşte la matematică ori o mamă care face cele mai bune pancove din lume. Pentru că imaginaţia este nelimitată şi atotstăpânitoare. Şi niciunul dintre noi nu ne putem feri să devenim personaje.

Criză de taximetre

Până de curând, eram convinsă că ploaia este cel mai mare duşman al clienţilor de taxi. De nenumărate ori mi s-a întâmplat să sun la firma de taxi la care apelez de obicei şi să nu găsesc maşină, din simplul motiv că afară era vreme rea. Pentru că nu am autoturism, nici carnet de şofer, şi pentru că nu suport autobuzele (şi, de altfel, nici nu ştiu ce autobuz aş putea lua şi din ce staţii, ca să ajung acasă), asta însemna pur şi simplu că trebuia să merg pe jos acasă, prin furtună, pe o vreme în care umbrela nu face doi bani.

Aşadar, o situaţie de rahat. De curând, însă, am aflat că şi soarele e duşmanul clienţilor de taxi. Urcându-mă într-o zi într-o astfel de maşină, am stat puţin de vorbă cu şoferul. Mi-a spus că cel mai greu este să găseşti maşină nu pe ploaie, ci într-o zi toridă.

Atunci, toţi orăşenii se trezesc că vor să meargă la piscină sau la iarbă verde, bătrânii cu nepoţi se gândesc că nu ar fi tocmai indicat să se plimbe prin oraş pe jos, pe o asemenea căldură, aşa că cererea de taximetre creşte foarte mult. Noroc că şcolile sunt închise, altfel şi elevii ar avea nevoie de taxiuri. Şi ştim că, atunci când se întâmplă asta, chiar că e criză de taxiuri!

Aşadar, cel mai bine e să te plimbi cu taxiul când e vreme potrivită. În zilele senine, nu prea calde, de primăvară şi toamnă. Atunci când copacii plesnesc de atâtea flori, şi păsările cântă, de abia dezmeticite, şi tu ai vrea să mergi pe stradă în pasul ştrengarului, să te bucuri de natură, de soare, de cerul albastru.

Atunci când vara a plecat şi a lăsat în urmă o dâră de melancolie, când frunzele au mii de culori şi din curţile oamenilor miroase a struguri copţi, când te bucuri că poţi iar să îmbraci rochiţa cu mâneci trei sferturi şi botinele cu toc vintage. Atunci, în acele zile, e cazul să nu te laşi pradă tentaţiilor. E cazul să suni la firma ta preferată de taxi şi să ceri o maşină.

Doar aşa vei putea profita de momentul de relaxare de pe piaţa de taximetre, doar aşa vei putea fi sigură că găseşti o maşină care să te transporte, bine închisă în cuşcă, în orice parte a oraşului. Pentru că oamenilor, în general, nu le plac senzaţiile tari. Oricum, nu în zilele obişnuite.

Nu când se întorc de la serviciu sau de la şcoală. Lor le plac doar acele senzaţii tari pentru care plătesc mii de euro şi pentru care se pregătesc psihologic un an de zile.

Altfel, ei ar accepta ca pe o binecuvântare furtuna de vară sau arşiţa unei zile de iulie. Şi atunci nu ar mai fi niciodată criză de taximetre.

Taximetria, ca o cutie cu bomboane de ciocolată

La o concluzie generală am ajuns de când tot umblu cu taxiul: despre taximetrişti nu se pot face... generalizări. Taximetria e ca un recipient în care se adună oameni de toate condiţiile sociale, cu gusturi diferite, cu preocupări diferite, cu niveluri de studii diferite. Poate de aceea e şi frumos să “te dai” cu taxiul: niciodată nu vei şti peste cine vei nimeri. Vorba filmului: “Life is like a box of chocolate, you never know what you’ll get”.

Doar săptămâna aceasta am avut parte de două surprize.

Marţi am chemat un taxi şi l-am rugat pe domnul de la volan să mă ducă la cofetăria din centru. E una singură acolo, mare şi lată, o ştiu toţi copiii care au ajuns la diversificarea hranei.

-Din Centrul Vechi, nu?, mă întreabă.

-Nu, din centrul nou. Nu ştiţi unde e cofetăria?

De fapt, eu trebuia să ajung la galeria de artă, care e la câţiva metri mai încolo. Dar maşinile nu pot opri în faţa galeriei, plus că mi s-a întâmplat de nenumărate ori să cer unor taximetrişti să mă ducă la un muzeu anume, iar ei să nu ştie unde se află acesta. Aşa că m-am gândit că dacă asupra muzeelor planează misterul, probabil că galeriile de artă sunt cu totul în ceaţă.

-Ba da, ştiu, mi-a răspuns. Dar s-a mutat în Centrul Vechi, în spatele magazinului Central.
-Serios?!, zic, gândindu-mă de câtă vreme nu am mai ajuns prin centru, că mi-au luat-o evenimentele înainte. Şi ce e acum în locul cofetăriei?

-Un salon de jocuri de noroc.

Am fost la galerie, am plecat după vreo oră, am pornit spre casă pe jos şi am trecut pe lângă cofetărie. Prăjiturile erau la locul lor, niciun salon de jocuri în zonă. Mister total. Nu l-am dezlegat nici până azi.

Azi am fost la cumpărături, la supermarket. Pisoiul meu a rămas fără nisip, aşa că am cumpărat pentru o lună. Asta înseamnă doi saci de câte 10 kilograme. Am chemat un taxi, nu aveam cum să-i duc pe jos până acasă. A venit un domn mai în vârstă, care se indigna din cauză că şoferii nu respectă regulile de circulaţie. M-a dus până în faţa scării blocului, mi-a spus că pot deschide portiera, căci nu vine nicio maşină, a deschis portbagajul, a luat sacii de acolo şi i-a dus până în scară. Fără să-l rog, fără măcar să mă întrebe ceva. Şi nu cred că cei 0,7 lei pe care îi lăsasem bacşiş au făcut vreo diferenţă. Pur şi simplu, domnul voia să mă ajute cu sacii aceia grei.

Mi-a înseninat ziua.

Taxiuri şi pisici

Boala animalului tău de companie poate fi, de multe ori, o provocare. Dacă situaţia e urgentă şi dacă nu ai maşină personală, va trebui să te descurci. Cel mai probabil, pentru a ajunge la medicul veterinar vei chema un taxi.

Dacă nu eşti suficient de inspirat încât să îi spui dispecerei că ai un animal pe care vrei să îl transporţi, fii pregătit pentru orice. O cunoştinţă de-a mea a vrut să îşi ducă pisica cu taxiul şi a fost rugată să se dea jos din maşină. Asta, deşi pisica era închisă într-o cutie specială de transport. Da, chiar există şi oameni care nu suportă pisicile. Uitându-te pe Facebook la câte like-uri adună pozele cu pisici, parcă nu îţi vine să crezi asta, nu?

Categoric, atunci când vrei să transporţi un animal, trebuie să precizezi asta la telefon. Dispecera va avea grijă să îţi trimită pe cineva care, cel puţin, nu urăşte animalele de companie. Dacă ai o cutie specială pentru transport, ar trebui să nu apară probleme. Deşi mi s-a întâmplat ca un taximetrist să îmi vâre cutia cu motanul în portbagaj. Pentru un om care îşi iubeşte animalul de companie, a sili patrupedul să călătorească în portbagaj este un sacrilegiu!

În urmă cu nişte ani aveam un câine, un labrador foarte cuminte şi drăgăstos. Odată a trebuit să îl duc la veterinar. I-am pus garda şi lesa (fără botniţă) şi am sunat la firma de taxiuri, cerându-i dispecerei să îmi trimită pe cineva care iubeşte câinii. A venit un domn în vârstă, care s-a purtat foarte frumos cu labradoriţa mea. Se vedea că îi plac animalele. I-am luat numărul de mobil şi, de câte ori a trebuit să mai călătoresc prin oraş cu câinele meu, îl sunam direct pe el.

Nu ştiu ce se fac cei care deţin câini de talie mare ori din rase considerate agresive. Bănuiesc că lor le e mai greu să se deplaseze cu taxiul. Probabil îşi cumpără un 4X4. Cert e că, atunci când eşti supărat şi stresat de boala animalului tău, ultimul lucru de care ai nevoie este ca un taximetrist să se poarte urât cu el. Sau cu tine. Aşa că nicio măsură de precauţie nu este excedentară. De multe ori, însă, o comunicare bună rezolvă orice problemă.

V-am spus lucrurile acestea pentru că e bine să le ştiţi. Pentru orice eventualitate. Dar eu vă urez ca animalul vostru să nu se îmbolnăvească niciodată şi să nu aibă nevoie să călătorească cu taxiul. Doar dacă - ştiu eu? -  doriţi să îi arătaţi oraşul, aşa, din goana maşinii.

 Călătorie plăcută!

Două coduri CAEN

Nu e vorba că n-aş şti ce să fac cu banii. De fapt, sunt mai degrabă sărac. Nu e nici vorba că aş fi un bun şofer. De fapt, n-am avut niciodată permis. Sunt doar un om cu idei. De fapt, nu m-ar deranja ca cineva să îmi ofere bani pentru ideile mele, deşi asta nu s-a întâmplat niciodată.

Mi-ar plăcea să fiu patron. Dar cui nu i-ar plăcea? Ei, dar nu orice fel de patron. Aş vrea să am o firmă de taximetrie şi divertisment. Ciar aşa, cu două coduri CAEN. Taximetrie, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb cu taxiul, să am un şofer la dispoziţie căruia să-i pot spune, pe un ton de şef: ia-o la stânga, ia-o la drepta, mergi mai repede, urmăreşte maşina aia. De fapt, ultima propoziţie nu am rostit-o niciodată, dar în filme cam aşa se întâmplă. Aş combina taximetria cu diversitmentul pentru că, deşi îmi place să merg cu taxiul, de multe ori am fost dezamăgit. Am întâlnit taximetrişti fără chef de vorbă şi fără pic de haz, total nepotriviţi pentru o astfel de meserie. Eu cred că taximetrişti ar trebui să fie doar persoanele sociabile, eventual cele cu studii de psihologie. Şi actorii. Da, actorii – de fapt aici voiam să ajung.

Când o să am firma mea, voi angaja ca taximetrişti doar actori. Voi amenaja fiecare maşină, în interior, conform unei anumite teme, şi şoferul va fi îmbrăcat şi el potrivit cu această temă. Temele ar putea fi luate din filme, filme cunoscute, care să le declanşeze clienţilor amintiri. Spre exemplu, un taxi ar putea fi amenajat ca un colţ de cabaret, cu tapiţerie roşie, pene şi paiete, iar taximetrista – neaprat o ea – ar putea fi îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă, ca Edith Piaf. O altă maşină ar putea face referiri la muzica de pian şi la sculpturile antice, iar taximetristul – neapărat un el – ar purta o cămaşă de bluejeans şi bermde roşii, la fel ca Oliver din „Call Me By Your Name”. Oaltă maşină ar putea face referire la filmul clasic “Taxi Driver”, ar fi neapărat un taximetru galben, iar şogerul ar trebui să semene cu Robert De Niro. În fine, posibilităţile sunt nenumărate. Pentru mai mult succes, aş putea chiar să cer sugestii din partea publicului, iar pe cele mai bune să le transpun în realitate.

Este o idee cu totul originală, nimeni nu s-a gândit la asta până acum. Ideea e că oamenii nu iau taxiul doar din grabă sau pentru că au de parcurs distanţe lungi, ci o fac şi pentru a avea experienţe. Pentru a cunoaşte oameni noi şi pentru a asculta poveşti de viaţă. Iar firma mea le va oferi astfel de experienţe inedite, de neuitat şi pe care vor dori să le repete.

Bun, eu v-am spus ideea mea, acum cine sare cu banul?