Lumea văzută din taxi

Întotdeauna, când mă urc într-un taxi, simt  o oarecare emoţie. Nu ştiu nimic despre şoferul care mă va duce la destinaţie. Sincer, de obicei, când aştept să ajungă taxiul, sper doar ca în maşină să nu miroasă urât şi taximetristul să nu fie enervant. Am obiceiul să pun răul înainte, e adevărat. Realitatea e că am întâlnit de multe ori taximetrişti foarte simpatici şi maşini mirosind a curat.

De cele mai multe ori, şoferul e tăcut. Îmi răspunde politicos la salut, apoi îi spun adresa de destinaţie şi tăcem. Tăcem amândoi. El e atent la trafic, eu mă uit pe geam şi visez. Mereu mi-a plăcut să visez în timp ce eram pe drum. Nici nu sunt prea vorbăreaţă de felul meu.

Aşa că privesc străzile, blocurile şi magazinele şi mă gândesc la ale mele. Apoi mă uit pe furiş la ceafa taximetristului, îi analizez coafura şi hainele, şi încerc să îmi imaginez câte ceva despre el. Dacă are o familie mare sau mică, dacă are multe guri de hrănit, dacă maică-sa e bătrână şi bolnavă sau dacă se ceartă cu taică-său pe teme politice. Mă întreb ce facultate o fi terminat, căci în ziua de azi dai adesea peste taximetrişti educaţi, dar care nu au fost mulţumiţi de locul de muncă pe care l-au avut şi s-au reorientat. Sau, uneori, întâlneşti taximetrişti care profesează în alt domeniu şi, în acelaşi timp, îşi asigură un venit supliementar ducând clienţi la destinaţie. Am întâlnit şi taximetrişti-studenţi, oameni care erau sătui de modul acesta de a-şi câştiga traiul şi voiau să pună bazele unei noi cariere. Pe scurt, lumea taximetriştilor e una foarte colorată şi niciodată plictisitoare.

În timp ce sunt cufundată în gânduri, aud vocea că mă întreabă: „La ce număr, pe Petru Rareş?”. Sau “Aţi spus Cuza Vodă, sau Bogdan Vodă?”. Atunci mă trezesc brusc din visare şi îmi dau seama că ne apropiem de finalul cursei.

Şi, cât timp îmi potrivesc banii, ascult vocea feminină din staţie, care propune mai multe destinaţii, şi încerc să ghicesc spre care dintre ele se va îndrepta taximetristul meu. Mă între dacă Crina sau Vasilica sau Maria este o doamnă profesoară trecută de prima tinereţe, curajos coafată şi elegant îmbrăcată, sau este o gospodină care vrea să ajungă mai repede la piaţă, ori, poate, un agent imobiliar care tocmai le-a prezentat un apartament frumos unor clienţi.

Şi ştiu că nu voi afla niciodată nimic din toate astea. Că lumea este plină de posibilităţi, şi tocmai asta o face atât de frumoasă. Şi că doar de mine depinde dacă Crina sau Vasilica sau Maria este profesor universitar sau femeie de serviciu, soţie de om de afaceri şi mamă a trei copii sau prostituată. Doar eu decid dacă taximetristul votează cu stânga sau cu dreapta, este inginer sau student, şi are un copil care străluceşte la matematică ori o mamă care face cele mai bune pancove din lume. Pentru că imaginaţia este nelimitată şi atotstăpânitoare. Şi niciunul dintre noi nu ne putem feri să devenim personaje.

Geopolitica din taxi, cu accentul corect

Între taximetriştii din Bucureşti şi cei din Washington nu sunt mari diferenţe. Şi unii, şi alţii sunt vorbăreţi cu o doză de umor deprimant, taie cu aceeaşi încredere linia continuă, iar lumina roşie a semaforului e o convenţie universal aleatorie.

Continuarea articolului, aici: http://adevarul.ro/international/statele-unite/geopolitica-taxi-accentul-corect-1_5744484d5ab6550cb83efd4f/index.html

Poate că cei din Washington au o atitudine mai calmă, mai împăcată cu condiţiile existenţei, mai chill, ca să fim precişi. Dar după cinci curse suficient de lungi, e posibil ca într-o călătorie între Otopeni şi Marriot să auzi o engleză mai cursivă decât într-una dintre Georgetown şi Capitol Hill. La oglinda retrovizoare are atârnat un crucifix. După primul indicator de cedează trecerea, se ceartă cu un şofer care mergea în paralel. Nimic original, în fond. Mă studiază în timp ce eu studiez crucifixul.

Mall-ul ca axis mundi

N-am prea mers cu taxiul în ultimul timp. Trebuia să fac economii, aşa că am renunţat la una dintre plăcerile mele de zi cu zi. Aveam amintiri frumoase despre mersul cu taxiul, unele haioase, altele bune de povestit, aşa că m-am bucurat când s-a ivit o situaţie care, practic, mă forţa să mă deplasez cu o astfel de maşină. S-a întâmplat săptămâna trecută.

Am sunat la firma la serviciile căreia apelez de obicei. A venit un domn pe la 60 de ani, cu o maşină albă. I-am spus că vreau să ajung la universitate, pe Victor Babeş. Când a început să îmi pună întrebări pentru a se lămuri pe unde vine asta, am ştiut că voi avea o zi proastă. Cum să fii nu taximetrist, ci simplu cetăţean al Băii Mari şi să nu ştii unde e universitatea?

Nu i-am reproşat şoferului, dar eram revoltată. I-am spus că universitatea e în spatele mall-ului şi atunci şi-a amintit. Mall-ul este, nu-i aşa, o instituţie reprezentativă a Băii Mari.

Mi-am amintit de numeroasele ocazii când luam taxiul pentru a ajunge la unul dintre muzee. Mulţi taximetrişti confundă Muzeul de Etnografie cu Muzeul de Istorie, iar de Muzeul de Artă nici n-au auzit. Într-un oraş în care instituţiile de cultură sunt numărabile pe degete, o astfel de realitate este mai mult decât tristă. Ea arată nu numai faptul că acele persoane, care întâmplător conduc un taximetru, nu au fost niciodată interesate să treacă pragul unui muzeu, dar şi că nu au avut (aproape) niciodată clienţi care să le ceară să îi ducă spre astfel de destinaţii.

Dar de ce mă mir, când cifrele de anul trecut arată că doar 2,8% dintre români citesc măcar o carte pe lună? Şi când 42% din populaţie suferă de analfabetism funcţional, neînţelegând sensul unui text citit? (Sursa cifrelor, aici: http://stiri.tvr.ro/romanii-citesc-cel-mai-putin-dintre-europeni--nouta--ile-salonului-international-bookfest_818058.html#view ).

Nu mă mai mir de nimic. Nu mă mai mir nici când văd rezultatele alegerilor, nici când constat că ţara merge, din toate punctele de vedere, în jos. Nu mă mai mir, aşadar, nici când citesc că România se situează pe locul al doilea, după Siria, în privinţa numărului de emigranţi. Când în ţara ta nu te mai simţi acasă, e firesc să îţi cauţi un cuib altundeva. Chiar dacă în ţara ta nu e război. Ba e, dar e un altfel de război. Războiul celor de la vârf cu propriul popor. Un război pervers, din care nu avem cum să ieşim învingători, atâta timp cât în centrul preocupărilor noastre se află mall-ul, iar universitatea, biblioteca şi muzeele le găsim pe hartă doar raportându-ne la el. Un război din care scapă cine poate.