N-am prea mers cu taxiul în ultimul timp. Trebuia să fac economii, aşa că am renunţat la una dintre plăcerile mele de zi cu zi. Aveam amintiri frumoase despre mersul cu taxiul, unele haioase, altele bune de povestit, aşa că m-am bucurat când s-a ivit o situaţie care, practic, mă forţa să mă deplasez cu o astfel de maşină. S-a întâmplat săptămâna trecută.
Am sunat la firma la serviciile căreia apelez de obicei. A venit un domn pe la 60 de ani, cu o maşină albă. I-am spus că vreau să ajung la universitate, pe Victor Babeş. Când a început să îmi pună întrebări pentru a se lămuri pe unde vine asta, am ştiut că voi avea o zi proastă. Cum să fii nu taximetrist, ci simplu cetăţean al Băii Mari şi să nu ştii unde e universitatea?
Nu i-am reproşat şoferului, dar eram revoltată. I-am spus că universitatea e în spatele mall-ului şi atunci şi-a amintit. Mall-ul este, nu-i aşa, o instituţie reprezentativă a Băii Mari.
Mi-am amintit de numeroasele ocazii când luam taxiul pentru a ajunge la unul dintre muzee. Mulţi taximetrişti confundă Muzeul de Etnografie cu Muzeul de Istorie, iar de Muzeul de Artă nici n-au auzit. Într-un oraş în care instituţiile de cultură sunt numărabile pe degete, o astfel de realitate este mai mult decât tristă. Ea arată nu numai faptul că acele persoane, care întâmplător conduc un taximetru, nu au fost niciodată interesate să treacă pragul unui muzeu, dar şi că nu au avut (aproape) niciodată clienţi care să le ceară să îi ducă spre astfel de destinaţii.
Dar de ce mă mir, când cifrele de anul trecut arată că doar 2,8% dintre români citesc măcar o carte pe lună? Şi când 42% din populaţie suferă de analfabetism funcţional, neînţelegând sensul unui text citit? (Sursa cifrelor, aici: http://stiri.tvr.ro/romanii-citesc-cel-mai-putin-dintre-europeni--nouta--ile-salonului-international-bookfest_818058.html#view ).
Nu mă mai mir de nimic. Nu mă mai mir nici când văd rezultatele alegerilor, nici când constat că ţara merge, din toate punctele de vedere, în jos. Nu mă mai mir, aşadar, nici când citesc că România se situează pe locul al doilea, după Siria, în privinţa numărului de emigranţi. Când în ţara ta nu te mai simţi acasă, e firesc să îţi cauţi un cuib altundeva. Chiar dacă în ţara ta nu e război. Ba e, dar e un altfel de război. Războiul celor de la vârf cu propriul popor. Un război pervers, din care nu avem cum să ieşim învingători, atâta timp cât în centrul preocupărilor noastre se află mall-ul, iar universitatea, biblioteca şi muzeele le găsim pe hartă doar raportându-ne la el. Un război din care scapă cine poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu