luni, 15 octombrie 2018

La serviciu, cu trotineta

De când a reînceput şcoala, a merge dimineaţa la serviciu cu taxiul este o adevărată aventură. Taxiul nu ajunge la timp în punctul indicat, pe urmă stă minute întregi la fiecare semafor, şi astfel rişti să ajungi la serviciu cu întârziere.

Dar am găsit o modalitate prin care poţi să ajungi la serviciu în timp util: trotineta. În magazinele de biciclete şi articole sportive, dar şi în magazinele online, au apărut trotinetele pentru adulţi. Preţul lor nu depăşeşte 500 de lei, unele fiind mai ieftine, în funcţie de greutatea pe care o suportă.

O călătorie cu trotineta poate fi un vis. Senzaţia e de zbor, de uşurătate, de libertate. Desigur că, pe trotuarele noastre care în unele locuri arată ca după bombardament, nu poţi să mergi pe trotinetă fără să te opreşti din loc în loc. Dacă mai e şi aglomeraţie, va trebui să fii foarte grijuliu. Am observat că oamenii au traiectorii greu predictibile, atunci când merg pe jos, şi fac de multe ori mişcări surprinzătoare. După care se răţoiesc la tine că nu eşti atent. 

Ar mai fi o mică problemă, în cazul în care eşti un om sensibil. Românii au păreri despre orice, se ştie. Ei bine, ei au păreri şi despre oamenii care circulă cu trotineta. Unii îi condamnă, pe motive de vârstă. Cică, după o anumită vârstă (care pare a fi destul de fragedă),  nu se mai cade să circuli cu trotineta. Probabil de aceea un „senior” (cum zic politicienii), văzându-mă pe trotinetă, mi-a spus, dând din cap dezaprobator: „Ca copchiii!”.

Alţii, în schimb, cred că orice tip de mişcare e bună. E cazul celor umblaţi prin Occident, mai deschişi la minte. Un vecin, deunăzi, văzându-mă mergând pe lângă trotinetă, întrucât ploua foarte tare şi nu mai vedeam nimic prin lentilele ochelarilor, m-a strigat şi m-a felicitat. Nu vă pot reproduce exact cuvintele lui, puţin prea libertine, dar ideea era că în Franţa, unde el fusese la fiul lui, pentru a se opera de inimă, toată lumea umblă cu trotineta. I-am spus că ştiu asta, am fost şi eu acolo şi am văzut că mulţi oameni în vârstă urcă pe munte sau înoată în piscină.

Concluziile sunt două: înainte de a urca dimineaţa pe trotinetă, uitaţi-vă la prognoză. Dacă se anunţă ploaie, renunţaţi la trotinetă, pentru că e destul de dificil să ţii şi umbrela, şi trotineta în acelaşi timp. Dacă se arată vreme bună, optaţi neapărat pentru trotinetă. Veţi ajunge mai repede la serviciu şi, cu siguranţă, mai binedispuşi. Profitaţi de toamnă, până la primăvară mai e mult.

sâmbătă, 6 octombrie 2018

Dispecera: portretul unei profesoare

Am scris până acum numai despre taximetrişti. I-am analizat, i-am clasificat, i-am bârfit, i-am despicat în şaisprezece. Dar mersul cu taxiul îţi oferă şi o altfel de experienţă: întâlnirea, fie ea şi virtuală, cu dispecera. Iar dispecera este o specie cu totul aparte.

Atunci când suni la o firmă de taxi, vocea (nu prea) suavă care îţi răspunde este cea a dispecerei. Ei trebuie să îi explici unde aştepţi taximetrul, cum te numeşti şi dacă ai vreo cerinţă specială: o pisică, un câine sau un bagaj mare de transportat. Practic, în acel moment, viaţa ta depinde de bunăvoinţa dispecerei. Eşti într-o situaţie nasoală, eşti neajutorat, ai nevoie ca de aer de o maşină potrivită.
Un refuz te-ar pune într-o situaţie foarte neplăcută. Aşa că trebuie, e absolut necesar să fii drăguţ cu dispecera. Şi eşti. Încerci să îi explici cu lux de amănunte unde te afli şi toate celelalte detalii.
Şi atunci vine replica. Replica ei tăioasă, care te pune la punct: “Nu mă interesează”.
Nu o interesează decât detaliile esenţiale: strada, numărul, numele tău. Nu este deschisă pentru a primi informaţii în plus, cum ar fi că te afli la X metri de parcarea din faţa instituţiei Y, spre exemplu.
Ea reţine doar schema clasică de informaţii, orice altceva îi trece pe lângă urechile fine.
Şi te pune la punct, precum face o profesoară cu un elev indisciplinat sau, mai rău, puţin cam greu de cap.

Apoi nu-ţi rămâne decât să aştepţi. Uneori stai minute în şir, şi taxiul aşteptat nu apare. Câteodată ai noroc şi afli că maşina a oprit la câteva zeci de metri mai jos, pentru că dispecera nu a comunicat prin staţie locul pe care i l-ai indicat tu.
Acea distanţă faţă de parcarea instituţiei Y, informaţie considerată superfluă. Alteori, ceri o maşină într-o staţie de taxiuri, pe o vreme ploioasă (tu neavând umbrelă), şi regreţi imediat. Pentru că în staţie vin şi pleacă multe taxiuri, dar niciunul nu e cel pe care l-ai comandat tu. Iar bunul simţ te împiedică să iei un alt taxi, la întâmplare.

Doar eşti om de cuvânt!

Dacă ai noroc şi taxiul vine în locul indicat, nu prea ai ce face, decât să asculţi discuţiile purtate prin staţie.
Şi atunci parcă ţi se ia o piatră de pe suflet când îţi dai seama că dispecera face pe profesoara tăioasă nu numai cu clienţii, ci şi cu colegii ei taximetrişti.
Îi ceartă, îi muştruluieşte, îi face cu ou şi cu oţet, ca o nevastă plictisită deja de figurile soţului ei, care nu e în stare de nimic, nici măcar să ducă gunoiul.

Răsufli uşurat şi îi mulţumeşti lui Dumnezeu că nu lucrezi la o firmă de taxi şi nici nu eşti căsătorit.

duminică, 30 septembrie 2018

Începător în taximetrie. Şi ce dacă?

În ultimul timp, mi se întâmplă tot mai des, atunci când mă urc într-un taxi, să mi se ceară relaţii despre adresa la care vreau să ajung. Uneori le ofer, însă eu sunt o persoană cu un foarte slab simţ al orientării, şi de multe ori nu sunt în stare să coordonez pe cineva pentru a ajunge la adresa dorită. Drept e că nu am carnet de şofer şi, atunci când altcineva conduce, nu sunt atent la drum, nu îmi iau puncte de reper, ci prefer să admir diverse detalii nesemnificative sau să stau cu ochii în telefon.

Uneori, îi spun taximetristului să foloseasă GPS-ul. Dar mi s-a întâmplat, şi nu o dată, ca şoferii să se arate neîncrezătri în puterea de orientare a GPS-ului. Şi atunci, dacă nici computerul nu se descurcă, de ce m-aş simţi eu prost?!

Dar, în astfel de cazuri, nu mă supăr niciodată. Ştiu că taximetria nu este o profesie pe care să o practici din vocaţie. Ştiu că cei mai mulţi taximetrişti au ales acest drum în lipsa unei alte soluţii. Cu toţii trebuie să ne câştigăm traiul. Iar dacă ai un permis de conducere, prima soluţie care îţi vine în minte este taximetria. La prima vedere, pare o profesie simplă, dar nu e nicidecum aşa. Ca în orice meserie în care ai de-a face cu clienţi, pot apărea situaţii neprevăzute, poţi da peste oameni dificili, sau băuţi, sau cu gânduri ascunse, poţi fi certat şi chiar agresat. Crezi că e uşor să conduci o maşină pe străzile oraşului – toată lumea face asta. Dar taximetria e mai mult decât atât. Ea înseamnă viteză, atenţie la drum, diplomaţie faţă de client, grijă faţă de regulile de circulaţie, respect faţă de colegi, într-un cuvânt, seriozitate.

Mi se întâmplă adesea ca taximetriştii să se scuze. Să îmi spună că s-au apucat de taximetrie de scurtă vreme şi că încă nu s-au obişnuit. Atunci încerc să îi liniştesc, să le spun că se descurcă bine, să nu îşi facă probleme. Vom găsi noi adresa cumva. În cel mai rău caz, pot fi întrebaţi colegii. Poate vor fi de treabă şi nu vor comenta.

Aşa că nu mă supăr niciodată atunci când adresa indicată de mine ridică semne de întrebare. Ofer puncte de reper şi încerc să dirijez şoferul, atât cât pot. La urma urmei, nimeni nu-i perfect. Şi toţi am fost cândva începători.

duminică, 9 septembrie 2018

Lucruri care ne unesc şi ne despart

Azi dimineaţă, pe la 8,30, am chemat un taxi. Aveam de făcut un drum destul de lung, până întrun cartier mărginaş al oraşului. Când am urcat în maşină mi-am dat seama că taximetristul, un bărbat pe la 50 de ani, asculta muzică de petrecere, cu sonorul dat destul de tare.
Am tot aşteptat să mă întrebe dacă mă deranjează muzica, hotărâtă fiind să îl rog să o oprească. În schimb, la primul semafor, tipul a început să bată ritml cu palma pe picior. În momentul acela, m-am aşteptat să scoată o sticlă de bere din bord şi să îşi aşeze picioarele, numai în şosete, pe scaunul de alături. Se vedea că omul se simte excelent.
Am început să mă simt prost, gândindu-mă că singurul lucru care îl deranja, probabil, era prezenţa mea acolo. Eram motivul pentru care domnul nu îşi exprima sentimentele în toată plenitudinea lor.

Eram pietricica din pantof.

 Îmi dădeam perfect de bine seama că taximetristul şi-ar fi dorit să se afle într-o cu totul altă parte. Mai exact, într-un restaurant cu funde mov pe spătarele scaunelor, cu aranjamente de flori din plastic, în miros de mâncare şi băutură, dansând energic cu o femeie cu rochie sclipitoare. De fapt, după cum se manifesta, se vedea că omul chiar îşi imagina că se afla acolo.
L-am urmărit atent, să văd dacă nu îşi şterge nişte imaginare urme de ciorbă de burtă din colţurile gurii, dacă ochii nu i se injectează, ca după prea multe pahare de horincă, dacă vârful nasului nu i se înroşeşte. Dar nu, bărbatul doar bătea ritmul cu palma pe coapsă, tare, răsunător. Măcar avea ureche muzicală. Nu şi gusturi.

Dar, la urma urmei, cine eram eu să judec? Nu încăpea nicio îndoială că, dacă în loc de muzica aceea ar fi cântat Led Zeppelin, eu aş fi fost cea care ar fi ţinut ritmul, în timp ce îmi imaginam că sunt la un concert cu Robert Plant, în vremurile când era tânăr, pletos şi incredibil de frumos.

La urma urmei, aceleaşi lucruri ne unesc şi ne despart. Aceleaşi lucruri ne fac diferiţi şi asemănători. Uneori ne enervăm prea repede, dispreţuim prea uşor. Judecăm prea superficial. Ne considerăm pe noi înşine etaloane ale binelui. Când colo, un zâmbet ar fi adesea mai potrivit. Şi, poate, mai puţin nociv.

Când m-am dat jos din taxi, m-am simţit excelent. Am fost fericită atât pentru mine, cât şi pentru taximetrist.

sâmbătă, 8 septembrie 2018

Lumea văzută din taxi

Întotdeauna, când mă urc într-un taxi, simt  o oarecare emoţie. Nu ştiu nimic despre şoferul care mă va duce la destinaţie. Sincer, de obicei, când aştept să ajungă taxiul, sper doar ca în maşină să nu miroasă urât şi taximetristul să nu fie enervant. Am obiceiul să pun răul înainte, e adevărat. Realitatea e că am întâlnit de multe ori taximetrişti foarte simpatici şi maşini mirosind a curat.

De cele mai multe ori, şoferul e tăcut. Îmi răspunde politicos la salut, apoi îi spun adresa de destinaţie şi tăcem. Tăcem amândoi. El e atent la trafic, eu mă uit pe geam şi visez. Mereu mi-a plăcut să visez în timp ce eram pe drum. Nici nu sunt prea vorbăreaţă de felul meu.

Aşa că privesc străzile, blocurile şi magazinele şi mă gândesc la ale mele. Apoi mă uit pe furiş la ceafa taximetristului, îi analizez coafura şi hainele, şi încerc să îmi imaginez câte ceva despre el. Dacă are o familie mare sau mică, dacă are multe guri de hrănit, dacă maică-sa e bătrână şi bolnavă sau dacă se ceartă cu taică-său pe teme politice. Mă întreb ce facultate o fi terminat, căci în ziua de azi dai adesea peste taximetrişti educaţi, dar care nu au fost mulţumiţi de locul de muncă pe care l-au avut şi s-au reorientat. Sau, uneori, întâlneşti taximetrişti care profesează în alt domeniu şi, în acelaşi timp, îşi asigură un venit supliementar ducând clienţi la destinaţie. Am întâlnit şi taximetrişti-studenţi, oameni care erau sătui de modul acesta de a-şi câştiga traiul şi voiau să pună bazele unei noi cariere. Pe scurt, lumea taximetriştilor e una foarte colorată şi niciodată plictisitoare.

În timp ce sunt cufundată în gânduri, aud vocea că mă întreabă: „La ce număr, pe Petru Rareş?”. Sau “Aţi spus Cuza Vodă, sau Bogdan Vodă?”. Atunci mă trezesc brusc din visare şi îmi dau seama că ne apropiem de finalul cursei.

Şi, cât timp îmi potrivesc banii, ascult vocea feminină din staţie, care propune mai multe destinaţii, şi încerc să ghicesc spre care dintre ele se va îndrepta taximetristul meu. Mă între dacă Crina sau Vasilica sau Maria este o doamnă profesoară trecută de prima tinereţe, curajos coafată şi elegant îmbrăcată, sau este o gospodină care vrea să ajungă mai repede la piaţă, ori, poate, un agent imobiliar care tocmai le-a prezentat un apartament frumos unor clienţi.

Şi ştiu că nu voi afla niciodată nimic din toate astea. Că lumea este plină de posibilităţi, şi tocmai asta o face atât de frumoasă. Şi că doar de mine depinde dacă Crina sau Vasilica sau Maria este profesor universitar sau femeie de serviciu, soţie de om de afaceri şi mamă a trei copii sau prostituată. Doar eu decid dacă taximetristul votează cu stânga sau cu dreapta, este inginer sau student, şi are un copil care străluceşte la matematică ori o mamă care face cele mai bune pancove din lume. Pentru că imaginaţia este nelimitată şi atotstăpânitoare. Şi niciunul dintre noi nu ne putem feri să devenim personaje.

miercuri, 5 septembrie 2018

Criză de taximetre

Până de curând, eram convinsă că ploaia este cel mai mare duşman al clienţilor de taxi. De nenumărate ori mi s-a întâmplat să sun la firma de taxi la care apelez de obicei şi să nu găsesc maşină, din simplul motiv că afară era vreme rea. Pentru că nu am autoturism, nici carnet de şofer, şi pentru că nu suport autobuzele (şi, de altfel, nici nu ştiu ce autobuz aş putea lua şi din ce staţii, ca să ajung acasă), asta însemna pur şi simplu că trebuia să merg pe jos acasă, prin furtună, pe o vreme în care umbrela nu face doi bani.

Aşadar, o situaţie de rahat. De curând, însă, am aflat că şi soarele e duşmanul clienţilor de taxi. Urcându-mă într-o zi într-o astfel de maşină, am stat puţin de vorbă cu şoferul. Mi-a spus că cel mai greu este să găseşti maşină nu pe ploaie, ci într-o zi toridă.

Atunci, toţi orăşenii se trezesc că vor să meargă la piscină sau la iarbă verde, bătrânii cu nepoţi se gândesc că nu ar fi tocmai indicat să se plimbe prin oraş pe jos, pe o asemenea căldură, aşa că cererea de taximetre creşte foarte mult. Noroc că şcolile sunt închise, altfel şi elevii ar avea nevoie de taxiuri. Şi ştim că, atunci când se întâmplă asta, chiar că e criză de taxiuri!

Aşadar, cel mai bine e să te plimbi cu taxiul când e vreme potrivită. În zilele senine, nu prea calde, de primăvară şi toamnă. Atunci când copacii plesnesc de atâtea flori, şi păsările cântă, de abia dezmeticite, şi tu ai vrea să mergi pe stradă în pasul ştrengarului, să te bucuri de natură, de soare, de cerul albastru.

Atunci când vara a plecat şi a lăsat în urmă o dâră de melancolie, când frunzele au mii de culori şi din curţile oamenilor miroase a struguri copţi, când te bucuri că poţi iar să îmbraci rochiţa cu mâneci trei sferturi şi botinele cu toc vintage. Atunci, în acele zile, e cazul să nu te laşi pradă tentaţiilor. E cazul să suni la firma ta preferată de taxi şi să ceri o maşină.

Doar aşa vei putea profita de momentul de relaxare de pe piaţa de taximetre, doar aşa vei putea fi sigură că găseşti o maşină care să te transporte, bine închisă în cuşcă, în orice parte a oraşului. Pentru că oamenilor, în general, nu le plac senzaţiile tari. Oricum, nu în zilele obişnuite.

Nu când se întorc de la serviciu sau de la şcoală. Lor le plac doar acele senzaţii tari pentru care plătesc mii de euro şi pentru care se pregătesc psihologic un an de zile.

Altfel, ei ar accepta ca pe o binecuvântare furtuna de vară sau arşiţa unei zile de iulie. Şi atunci nu ar mai fi niciodată criză de taximetre.

vineri, 24 august 2018

Taximetria, ca o cutie cu bomboane de ciocolată

La o concluzie generală am ajuns de când tot umblu cu taxiul: despre taximetrişti nu se pot face... generalizări. Taximetria e ca un recipient în care se adună oameni de toate condiţiile sociale, cu gusturi diferite, cu preocupări diferite, cu niveluri de studii diferite. Poate de aceea e şi frumos să “te dai” cu taxiul: niciodată nu vei şti peste cine vei nimeri. Vorba filmului: “Life is like a box of chocolate, you never know what you’ll get”.

Doar săptămâna aceasta am avut parte de două surprize.

Marţi am chemat un taxi şi l-am rugat pe domnul de la volan să mă ducă la cofetăria din centru. E una singură acolo, mare şi lată, o ştiu toţi copiii care au ajuns la diversificarea hranei.

-Din Centrul Vechi, nu?, mă întreabă.

-Nu, din centrul nou. Nu ştiţi unde e cofetăria?

De fapt, eu trebuia să ajung la galeria de artă, care e la câţiva metri mai încolo. Dar maşinile nu pot opri în faţa galeriei, plus că mi s-a întâmplat de nenumărate ori să cer unor taximetrişti să mă ducă la un muzeu anume, iar ei să nu ştie unde se află acesta. Aşa că m-am gândit că dacă asupra muzeelor planează misterul, probabil că galeriile de artă sunt cu totul în ceaţă.

-Ba da, ştiu, mi-a răspuns. Dar s-a mutat în Centrul Vechi, în spatele magazinului Central.
-Serios?!, zic, gândindu-mă de câtă vreme nu am mai ajuns prin centru, că mi-au luat-o evenimentele înainte. Şi ce e acum în locul cofetăriei?

-Un salon de jocuri de noroc.

Am fost la galerie, am plecat după vreo oră, am pornit spre casă pe jos şi am trecut pe lângă cofetărie. Prăjiturile erau la locul lor, niciun salon de jocuri în zonă. Mister total. Nu l-am dezlegat nici până azi.

Azi am fost la cumpărături, la supermarket. Pisoiul meu a rămas fără nisip, aşa că am cumpărat pentru o lună. Asta înseamnă doi saci de câte 10 kilograme. Am chemat un taxi, nu aveam cum să-i duc pe jos până acasă. A venit un domn mai în vârstă, care se indigna din cauză că şoferii nu respectă regulile de circulaţie. M-a dus până în faţa scării blocului, mi-a spus că pot deschide portiera, căci nu vine nicio maşină, a deschis portbagajul, a luat sacii de acolo şi i-a dus până în scară. Fără să-l rog, fără măcar să mă întrebe ceva. Şi nu cred că cei 0,7 lei pe care îi lăsasem bacşiş au făcut vreo diferenţă. Pur şi simplu, domnul voia să mă ajute cu sacii aceia grei.

Mi-a înseninat ziua.