luni, 18 martie 2019

Fantezie cu taxiuri

Am văzut la TV rezultatele unui sondaj de opinie ale cărui concluzii erau, foarte pe scurt, că femeile își cumpără mașinile în funcție de preț și le preferă pe cele mici, iar bărbații își aleg autoturismele în funcție de marcă. Și m-am gândit atunci oare cum își aleg femeile și bărbații taxiul, când se află în oraș și tocmai au băut un pahar.

Bărbații, cu siguranță, aleg taxiul în funcție de marcă. O mașină puternică, spațioasă, care inspiră încredere. Nimic complicat.

Cu femeile e, însă, diferit. Cel mai probabil, ele vor alege taxiul în funcție de culoare. Dacă în stație nu sunt decât taxiuri albe și gri, se vor uita la firmă. De multe ori avem o firmă de taxi preferată, sau doar una de ale cărei servicii ne-am obișnuit să ne folosim. Pe urmă, totul ar fi o loterie.
Desigur, o idee bună ar fi să se permită publicitatea pe taxiuri. Astfel, taximetriștii cu simțul afacerilor ar putea scrie pe portieră: miros de lavandă; taximetrist politicos; mașină proaspăt spălată. Cu siguranță, femeile s-ar îmbulzi să intre într-un astfel de taxi.

Acum e clar că nu toate necunoscutele ar putea fi dezvăluite într-o simplă reclamă de pe un autocolant lipit pe portieră. Căci ar fi prea multe.

Bunăoară, orice femeie ar dori să știe dacă în mașina aceea se fumează. Pentru că, de obicei, cel care fumează este taximetristul, și o cursă obișnuită e suficientă ca hainele pasagerei să se umple de miros de bodegă. Plus că țigara cere să mergi cu geamul deschis, și asta e neplăcut în unele zile de decembrie sau ianuarie. Un alt lucru pe care ar dori să îl știe femeile este dacă șoferul obișnuiește să pună frâne bruște.

Pentru că asta înseamnă că poșeta cade între scaune sau chiar că doamna își turtește buzele rujate de tetiera scaunului din față. Interesant ar fi de știut și câteva detalii despre ochii taximetristului. Mai exact, dacă acestuia îi „umblă ochii”, cum se zice în popor, adică dacă îi plac femeile mai mult decât ar fi cazul. Desigur, întotdeauna există opțiunea să te așezi pe bancheta din spate, ceea ce îți oferă mai multă siguranță și protecție. Însă de vorbele dulci e mai greu să te ferești.

Ar fi ciudat, totuși, să vezi pe stradă taxiuri inscripționate cam așa: Domn serios, respectuos; Nefumător; Frâne delicate; Mașină lună și bec; Aromă lămâie.

Ar suna, mai degrabă, ca un anunț matrimonial. În primul rând, nu l-ar crede nimeni. Se știe că anunțurile matrimoniale nu au nimic de a face cu realitatea.

Și apoi, femeilor adevărate le place suspansul. Le place riscul.

Așa că hai să rămână totul așa cum e.

duminică, 20 ianuarie 2019

Să importăm urși polari!

Numai taximetrist să nu fii pe o vreme ca asta! De ieri ninge întruna. Ninge cu fulgi deși  și mari, încât nu mai vezi la câțiva metri în față.
La mine în cartier, nu mai distingi trotuarul de carosabil. Pe drum sunt troiene în care se împotmolesc mașinile.

Dimineață, după ora 8, au ieșit la lopătat zăpada locatarii blocurilor și proprietarii magazinelor. După o oră, trotuarul arăta ca la început. Munciseră cam degeaba. De atunci, zăpada cade continuu din cer, de parcă un brutar prea harnic ar cerne făină la nesfârșit.

Epuizați și dornici să ajungă mai repede la destinație, oamenii sună la firmele de taxi. Lucru de care taximetriștii s-ar bucura, dacă nu ar fi atât de greu de circulat, chiar și pe bulevarde.
Carosabilul e plin de zloată alunecoasă, și la orizont nu se vede niciun utilaj.

Așa că taximetriștii înjură și se străduiesc să ajungă la comandă. Apoi se luptă cu nămeții, făcând eforturi să ajungă la destinație. Se gândesc că mai bine ar schimba mașina cu un urs polar, pe spatele căruia ar monta o șa confortabilă, acoperită cu o pătură călduroasă.
Străzile s-ar umple de șiruri de urși albi, pe care taximetriștii i-ar conduce ținând în mâini undițe, de al căror fir ar fi agățați somoni rozalii. Sau chiar pachete cu somon afumat de la Negro 2000, că e mai ușor de găsit la supermarket.
Ne-am întoarce – de ce nu? - în trecutul luminos, când omul era vânător și pescar.

Pe atunci, o mulțime de lucruri rele nu existau: comunismul, corupția, discriminarea rasială. Sau, cel puțin, nu s-au găsit desene rupestre care să ateste existența lor.

Dar până să importăm urși albi, trebuie să ne descurcăm cu ce avem. La urma urmei, nici Ciobănescul Carpatin nu ar fi o alegere prea rea.
Înhămat la o sanie bună, solidă, ar putea trage un client printre troienele de pe strada Bogdan Vodă, de pildă. Nici nu mai e nevoie de somon, e suficient un cârnaț legat de o coadă de mătură. Deși nici acesta nu e prea ușor de găsit acum, după ravagiile pestei porcine africane.

Cert este că mașinile nu mai fac față. Am ajuns la punctul în care civilizația a fost învinsă de natură. Chiar acum, în timp ce scriu, sub balconul meu o mașină turează motorul foarte zgomotos. Încearcă să iasă din munții de zăpadă.
Ehei, ar fi de ajuns doar o atingere de labă din partea ursului polar, și situația ar fi rezolvată!

miercuri, 2 ianuarie 2019

Mai multă culoare pe străzi, vă rog!

Atunci când în stație găsesc mai multe taxiuri, uneori îl iau pe cel mai apropiat. Alteori, aleg o mașină de la firma preferată. Sau renunț la o mașină dacă taximetristul are o față dubioasă. Ori optez pentru o mașină care mi se pare mai spațioasă.

Dar jur că, dacă aș găsi un taximetru pictat cu gust, pe acela l-aș lua. Însă constat de fiecare dată că șoferii nu au deloc imaginație.

Când eram studentă în Cluj, patronul unui local avea un 4X4 retro, pictat cu o mulțime de floarea-soarelui. Era un automobil unic, inconfundabil. Toată lumea știa al cui e. Era hippie, era vesel, era haios. Avea personalitate.

În Baia Mare, acum mai mulți ani, am văzut câteva autoturisme pictate cu aerograful. Fusese o modă, care a trecut însă.

Acum, orașul e plin de mașini gri. Chiar și taximetristele conduc mașini gri, cu toate că ai spune că femeile apreciază mai mult prezența culorilor în viața lor. Nu tu o floricică, nu tu un model cât de mic, nu tu măcar o culoare trăsnită, un verde electric sau un portocaliu. Nu. Gri peste tot. Ici, colo, câte o mașină neagră. Și cam atât.

Recunosc, nu mă pricep la mașini. Și nu mă pasionează. Nu cunosc și nu recunosc mărcile de autoturisme. Dacă trebuie să mă întâlnesc cu cineva care vine cu mașina, îl voi recunoaște exclusiv după culoarea ei.

Apoi, sunt Balanță. Am un temperament artistic. Îmi plac tablourile, îmi place frumosul, în general. Frumusețea lucrurilor din jurul meu îmi dă o stare de bine. Poate de aceea mi-ar plăcea să văd mai multă culoare pe străzile Băii Mari. Mai multă îndrăzneală, mai multă imaginație.

În domeniul taximetriei, cu siguranță aceasta ar putea reprezenta o strategie de succes. O mașină colorată ar atrage mai mulți clienți. Dacă ar avea și ceva umor, oamenii ar aprecia. Lumea vrea să râdă. Vrea să se destindă. Vrea să uite cât de grea e viața în fiecare zi, cât de dificil este să te trezești în fiecare dimineață devreme și să mergi la muncă, cât de stresant e să-ți vezi cutia poștală plină de facturi. Prea ni se cere mereu să fim serioși, sobri, încruntați. Avem și noi o limită. Și, ca să ne păstrăm întregi la minte, din când în când avem nevie de deconectare.

Așa că, vedeți, o mașină cu floricele nu e doar o mașină cu floricele. Ea e un statement. Ea spune multe despre cel sau cea care o deține. Despre filosofia sa de viață. E, la urma urmei, o asumare curajoasă.


recomandat

duminică, 30 decembrie 2018

Moș Crăciun taximetrist

În urmă cu câțiva ani am cunoscut un taximetrist aparte. În fiecare an, cu vreo lună, două înainte de Crăciun, își lăsa barba să crească. Apoi, în decembrie, își lua un costum roșu, frumos, și se urca la volan. Își făcea publicitate pe Facebook și comenzile nu întârziau să apară. Desigur, mai ales părinții cu copii erau cei care îl sunau. Am apelat și eu o dată la serviciile lui, am vrut să-i fac o surpriză nepoțelului meu.

Era foarte autentic. Fusese jurnalist și știa să vorbească frumos, era spontan și se simțea în apele lui alături de copii.

Nu mai știu nimic despre el acum. Nu știu dacă mai e prin Baia Mare și dacă și-a lăsat deja barba să-i crească. Nepoții mei au cam crescut și oricum, sunt departe. Dar știu că, dacă Moșul a dispărut din peisaj, comunitatea noastră a avut de pierdut.

Mulți bărbați își doresc, mai nou, să fie Moș Crăciun. A devenit o modă. Sau, mai bine spus, o afacere. Dar nu oricine este potrivit pentru asta. Pe lângă înfățișare, care trebuie să fie cât de cât apropiată de imaginea clasică a lui Moș Crăciun  - bondoc, bonom, vesel – cel care îl interpretează trebuie să aibă calitățile unui actor.

Unul dintre nepoții mei, când era mai mic și vedea o mulțime de Moși Crăciuni pe stradă, cu bărbi din vată și costume ieftine, se întrista. Le spunea „Moși falși” și se gândea la ei ca la niște imitații nereușite. Pe atunci credea în Moș Crăciun cel adevărat, cel care nu se arăta niciodată.

Decât să fii un „Moș fals”, care să-i facă pe cei mici să plângă, mai bine să te abții. Iar părinții, în loc să le spună copiilor „Acela este Moș Crăciun” și să arate cu degetul înspre un actoraș de supermarket, mai bine să mențină misterul. Funcționează mai bine.

Țin minte că într-o iarnă, chiar în Ajun, nepotul meu a fost foarte neastâmpărat. Atât de tare ne-a supărat, încât ne-am gândit chiar să suspendăm sosirea Moșului în acel an. Până la urmă, am pus cadourile sub brad, însă și o scrisoare.

O scrisoare scrisă pe hârtie roșie, rulată ca un papirus, legată cu fundă și scrisă de mâna Moșului. Acesta îl îndemna pe nepotul meu să fie cuminte și să își asculte părinții. Am avut mari emoții că nepotul meu se va prinde că scrisoarea e un fake, dar nu a fost așa. Din contră, copilul a fost foarte impresionat de gestul Moșului.

Uneori, în viață, less is more.

duminică, 16 decembrie 2018

Frica de a lua decizii

Știți enervarea aceea care vine când cineva exagerează cu politețea? Mda, nici eu nu am crezut că așa ceva este posibil. E ca atunci când îi spui unui prieten: „Facem cum vrei tu.” Iar el îți răspunde: „Nu, facem cum vrei tu.” „Ba nu, cum vrei tu!” Și tot așa.

Acum, eu înțeleg că excesul acesta de politețe e, de fapt, o formă de apărare. O frică de a lua decizii.
Ce spun eu? Tocmai de aceea e enervant!

De fapt, voiam să ajung la taximetriști. Alegi un taxi din stație, sau îl chemi prin telefon, urci în mașină, saluți frumos și spui destinația. Și atunci vine întrebarea: „Pe unde doriți să mergem? Pe strada cutare sau pe strada cutare?” Iar tu, cu ochii în ecranul telefonului, spui indiferent: „Pe unde vreți.” Ei, în acel moment e ca și cum l-a fi înjurat pe taximetrist. Faptul că i-ai lăsat lui libertatea de a alege e o povară de nesuportat. El insistă, mai întreabă o dată, îți povestește cum e traficul pe cele două străzi, dar te lasă pe tine să alegi.

Și tu îi spui ceva de genul: „Mi se rupe.” Dar în cuvinte mai frumoase.  Pentru că ești obosit, pentru că nu ai chef de atâtea vorbe, pentru că vrei doar să ajungi acasă și să faci o baie fierbinte. Și pentru că tocmai îți vezi notificările de pe Facebook,  care sunt mult mai importante decât traseul taxiului. Dar taximetristul se revoltă, îl vezi încruntat, agitat, sperând să audă o sugestie cât de mică din gura ta, pentru a-l scuti pe el  de corvoada luării unei decizii.

Ei, acum eu pot să-mi dau seama că nu toți clienții sunt la fel de drăguți ca mine. Că unii fac scandal pentru că li se pare că au plătit cu 1 leu mai mult decât era necesar. Că au numeroase opinii cu privire la traficul din oraș și că ele sunt de nezdruncinat. Și că toate acestea l-au făcut pe bietul taximetrist temător și neîncrezător în propria capacitate de a lua decizii. Și că, de fapt, motivul pentru care eu nu pot să-mi citesc notificările în liniște sunt acei clienți nașpeți.

Și totuși, mă întreb: nu ar putea exista o cale de mijloc? Una în care clienții cu opinii să fie lăsați să își decidă propriul traseu, iar clienții obosiți să fie duși, în liniște și pe nesimțite, până la destinație, fără a fi deranjați.

Dragi taximetriști, o rugăminte: lăsați clienții să dormiteze. Vă vor fi mai recunoscători decât dacă îi tot pisați cu întrebări.

duminică, 28 octombrie 2018

Premieră naţională: Taximetre electrice la Reşiţa

Consilierii locali din Reşiţa au aprobat noul regulament de taximetrie, care prevede ca până la finele anului 2020, un sfert din taximetrele din municipiu să fie electrice.

“Acesta a fost cel mai important lucru care s-a întâmplat în această şedinţă. Există două categorii de oameni, unii care clamează reducerea de emisii de carbon şi unii care acţionează în acest sens. Nu ştiu exact, dar cred că este o premieră la nivel naţional, ceea ce am aprobat noi, şi anume, că până în decembrie 2020, un sfert din taximetrele din Reşiţa să fie electrice, iar până în 2025, să avem 50% dintre ele. Este o chestiune curajoasă, dar pe care am convenit-o împreună cu Asociaţia Taximetriştilor din Reşiţa, cărora le mulţumesc pentru că au avut curajul să intre în această aventură”, a precizat primarul Ioan Popa.

ZOE, primul taxi electric rulează deja pe străzile municipiului Reşiţa şi beneficiază, conform deciziei consiliului local, de 2 ani de încărcare gratuită! În plus conducerea primăriei Reşiţa şi-a asumat ca până în 2025, 50% din flota operatorilor de taxi să fie constituită din maşini electrice sau hibrid. Autorizaţiile de taxi retrase sau rămase disponibile vor fi oferite doar pentru acest gen de autovehicule. Prin toate demersurile făcute până acum ne dorim un transport în comun prietenos cu mediul şi mai mult confort pentru cetăţenii municipiului Reşiţa, ne-a declarat primarul Ioan Popa.

„Merge foarte bine maşina. Am luat această decizie în primul rând pentru că am primit autorizaţia de funcţionare gratuit şi în plus timp de 2 ani nu plătesc curentul pentru funcţionarea acestei maşini.

Sunt foarte încântat de ea, nu poluează, nu face zgomot şi  oferă confort maxim. Deşi este destul de scumpă, eu am optat pentru această maşină second-hand, adusă din Franţa, a costat 11 mii de euro, fără transport. Eu încurajez toţi colegii să-şi cumpere o maşină electrică pentru că eu chiar sunt foarte încântat de ea”, ne-a declarat tânărul Olivian.

Şi ceilalţi şoferi de taxi din Reşiţa şi-ar dori să conducă o maşină electrică. Deşi admiră automobilul colegului lor, în prezent majoritatea susţin că nu-şi permit o astfel de investiţie. Şi cetăţenii municipiului Reşiţa laudă maşinile electrice şi spun, cu încredere că acesta este viitorul mijlocelor de transport. Mulţi dintre aceştia aşteaptă cu nerăbdare să se plimbe prin oraş cu o maşină electrică.

Primul taxi electric din Reşiţa are o autonomie de 200 de km. Atunci când este nevoie, bateria maşinii poate fi reîncărcată complet în aproximativ cinci ore.

Pentru a încuraja şoferii să-şi achiziţioneze o maşină electrică, primarul Ioan Popa dă asigurări că vor exista, mai multe stații de încărcare, amplasate în punctele cheie din Reşiţa.

Continuarea articolului, aici: http://www.infocs.ro/video-premiera-nationala-taximetre-electrice-la-resita/

sâmbătă, 27 octombrie 2018

Şcoală de bune maniere pentru taximetrişti

Deunăzi am păţit-o iar. M-am urcat într-un taxi în care zbiera o muzică de petrecere. Mai întâi am sperat că taximetristul va opri fiara urlătoare sau că mă va întreba dacă nu mă deranjează. N-a făcut-o. Iar eu nu i-am spus nimic, de teamă că omul se va simţi ofensat. Chiar nu aveam chef de o ceartă. Iar totul îmi sugera despre persoana în cauză că este necivilizată.

Poate că am greşit. Poate că trebuia să-i fi spus domnului, frumos, că nu mă simt bine în maşina lui din care răzbat decibelii de muzică proastă.

Dar el de ce a presupus că îmi va plăcea? De ce credem mereu că cei din jurul nostru sunt la fel ca noi? De ce nu suntem capabili să acceptăm că lumea aceasta este una diversă, în care trăiesc oameni care pot să nu semene deloc unul cu altul, în nicio privinţă, exceptând anatomia şi fiziologia?

Poate că taximetristul respectiv trăieşte într-o bulă, nu doar în viaţa sa virtuală, de pe reţelele de socializare, ci şi în viaţa reală. Deşi, ca taximetrist, întâlneşte zilnic o mulţime de oameni. Ce e drept, cu mine nu a purtat niciun fel de conversaţie, ceea ce e, poate, şi o modalitate de apărare faţă de lumea din jur. Un fel de izolare în mijlocul mulţimii.

Poate că prietenii domnului taximetrist ies toţi, vara, în faţa blocului, în pantaloni scurţi şi maiou, şi beau bere. Poate că vecinii lui ascultă toţi, sâmbătă seara, în apartamente, muzică de petrecere la maximum, şi ăsta e singurul fel de distracţie pe care îl cunosc. Poate că, la petreceri, soţiile lor îşi iau rochii cu paiete, sub care pielea le miroase a sarmale şi a parfum ieftin, amestecat. Poate că atâta pot. Sau poate că tocmai eu nu sunt în stare să înţeleg diversitatea.

Nu pot pretinde ca taximetriştii să aibă studii superioare. Deşi mulţi dintre ei le au. Dar pot pretinde să aibă măcar o spoială de bun simţ. Unii dintre ei nu o au. Ar trebui ca, atunci când se angajează la o firmă de taximetrie, oamenii să fie învăţaţi, dacă nu ştiu deja, cum trebuie să se comporte. Sigur, nu de către patronii lor. Am citit de curând o ştire despre un patron care îşi lua angajaţii la bătaie.

De la astfel de oameni nu poţi pretinde lecţii de bun simţ. Dar poate că ar trebui să existe traineri, sau nişte cursuri speciale, care să îi înveţe pe taximetrişti cum să îşi trateze clienţii. Cum să fie politicoşi, dar nu băgăcioşi, cum să îşi cureţe maşina şi în interior, nu doar în exterior, cum să fie primitori, chiar dacă e vorba despre maşina lor personală şi nu despre maşina firmei. Căci, la urma urmei, atunci când s-au apucat de taximetrie au ştiut că urmează să îşi împartă bunul pe roţi cu alte persoane.

Nu vreau să generalizez. Umblu mult cu taxiul şi de cele mai multe ori nu am probleme. Dar există şi astfel de excepţii care strică faima breslei. Şi e păcat.