Începător în taximetrie. Şi ce dacă?

În ultimul timp, mi se întâmplă tot mai des, atunci când mă urc într-un taxi, să mi se ceară relaţii despre adresa la care vreau să ajung. Uneori le ofer, însă eu sunt o persoană cu un foarte slab simţ al orientării, şi de multe ori nu sunt în stare să coordonez pe cineva pentru a ajunge la adresa dorită. Drept e că nu am carnet de şofer şi, atunci când altcineva conduce, nu sunt atent la drum, nu îmi iau puncte de reper, ci prefer să admir diverse detalii nesemnificative sau să stau cu ochii în telefon.

Uneori, îi spun taximetristului să foloseasă GPS-ul. Dar mi s-a întâmplat, şi nu o dată, ca şoferii să se arate neîncrezătri în puterea de orientare a GPS-ului. Şi atunci, dacă nici computerul nu se descurcă, de ce m-aş simţi eu prost?!

Dar, în astfel de cazuri, nu mă supăr niciodată. Ştiu că taximetria nu este o profesie pe care să o practici din vocaţie. Ştiu că cei mai mulţi taximetrişti au ales acest drum în lipsa unei alte soluţii. Cu toţii trebuie să ne câştigăm traiul. Iar dacă ai un permis de conducere, prima soluţie care îţi vine în minte este taximetria. La prima vedere, pare o profesie simplă, dar nu e nicidecum aşa. Ca în orice meserie în care ai de-a face cu clienţi, pot apărea situaţii neprevăzute, poţi da peste oameni dificili, sau băuţi, sau cu gânduri ascunse, poţi fi certat şi chiar agresat. Crezi că e uşor să conduci o maşină pe străzile oraşului – toată lumea face asta. Dar taximetria e mai mult decât atât. Ea înseamnă viteză, atenţie la drum, diplomaţie faţă de client, grijă faţă de regulile de circulaţie, respect faţă de colegi, într-un cuvânt, seriozitate.

Mi se întâmplă adesea ca taximetriştii să se scuze. Să îmi spună că s-au apucat de taximetrie de scurtă vreme şi că încă nu s-au obişnuit. Atunci încerc să îi liniştesc, să le spun că se descurcă bine, să nu îşi facă probleme. Vom găsi noi adresa cumva. În cel mai rău caz, pot fi întrebaţi colegii. Poate vor fi de treabă şi nu vor comenta.

Aşa că nu mă supăr niciodată atunci când adresa indicată de mine ridică semne de întrebare. Ofer puncte de reper şi încerc să dirijez şoferul, atât cât pot. La urma urmei, nimeni nu-i perfect. Şi toţi am fost cândva începători.

Lucruri care ne unesc şi ne despart

Azi dimineaţă, pe la 8,30, am chemat un taxi. Aveam de făcut un drum destul de lung, până întrun cartier mărginaş al oraşului. Când am urcat în maşină mi-am dat seama că taximetristul, un bărbat pe la 50 de ani, asculta muzică de petrecere, cu sonorul dat destul de tare.
Am tot aşteptat să mă întrebe dacă mă deranjează muzica, hotărâtă fiind să îl rog să o oprească. În schimb, la primul semafor, tipul a început să bată ritml cu palma pe picior. În momentul acela, m-am aşteptat să scoată o sticlă de bere din bord şi să îşi aşeze picioarele, numai în şosete, pe scaunul de alături. Se vedea că omul se simte excelent.
Am început să mă simt prost, gândindu-mă că singurul lucru care îl deranja, probabil, era prezenţa mea acolo. Eram motivul pentru care domnul nu îşi exprima sentimentele în toată plenitudinea lor.

Eram pietricica din pantof.

 Îmi dădeam perfect de bine seama că taximetristul şi-ar fi dorit să se afle într-o cu totul altă parte. Mai exact, într-un restaurant cu funde mov pe spătarele scaunelor, cu aranjamente de flori din plastic, în miros de mâncare şi băutură, dansând energic cu o femeie cu rochie sclipitoare. De fapt, după cum se manifesta, se vedea că omul chiar îşi imagina că se afla acolo.
L-am urmărit atent, să văd dacă nu îşi şterge nişte imaginare urme de ciorbă de burtă din colţurile gurii, dacă ochii nu i se injectează, ca după prea multe pahare de horincă, dacă vârful nasului nu i se înroşeşte. Dar nu, bărbatul doar bătea ritmul cu palma pe coapsă, tare, răsunător. Măcar avea ureche muzicală. Nu şi gusturi.

Dar, la urma urmei, cine eram eu să judec? Nu încăpea nicio îndoială că, dacă în loc de muzica aceea ar fi cântat Led Zeppelin, eu aş fi fost cea care ar fi ţinut ritmul, în timp ce îmi imaginam că sunt la un concert cu Robert Plant, în vremurile când era tânăr, pletos şi incredibil de frumos.

La urma urmei, aceleaşi lucruri ne unesc şi ne despart. Aceleaşi lucruri ne fac diferiţi şi asemănători. Uneori ne enervăm prea repede, dispreţuim prea uşor. Judecăm prea superficial. Ne considerăm pe noi înşine etaloane ale binelui. Când colo, un zâmbet ar fi adesea mai potrivit. Şi, poate, mai puţin nociv.

Când m-am dat jos din taxi, m-am simţit excelent. Am fost fericită atât pentru mine, cât şi pentru taximetrist.

Două coduri CAEN

Nu e vorba că n-aş şti ce să fac cu banii. De fapt, sunt mai degrabă sărac. Nu e nici vorba că aş fi un bun şofer. De fapt, n-am avut niciodată permis. Sunt doar un om cu idei. De fapt, nu m-ar deranja ca cineva să îmi ofere bani pentru ideile mele, deşi asta nu s-a întâmplat niciodată.

Mi-ar plăcea să fiu patron. Dar cui nu i-ar plăcea? Ei, dar nu orice fel de patron. Aş vrea să am o firmă de taximetrie şi divertisment. Ciar aşa, cu două coduri CAEN. Taximetrie, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb cu taxiul, să am un şofer la dispoziţie căruia să-i pot spune, pe un ton de şef: ia-o la stânga, ia-o la drepta, mergi mai repede, urmăreşte maşina aia. De fapt, ultima propoziţie nu am rostit-o niciodată, dar în filme cam aşa se întâmplă. Aş combina taximetria cu diversitmentul pentru că, deşi îmi place să merg cu taxiul, de multe ori am fost dezamăgit. Am întâlnit taximetrişti fără chef de vorbă şi fără pic de haz, total nepotriviţi pentru o astfel de meserie. Eu cred că taximetrişti ar trebui să fie doar persoanele sociabile, eventual cele cu studii de psihologie. Şi actorii. Da, actorii – de fapt aici voiam să ajung.

Când o să am firma mea, voi angaja ca taximetrişti doar actori. Voi amenaja fiecare maşină, în interior, conform unei anumite teme, şi şoferul va fi îmbrăcat şi el potrivit cu această temă. Temele ar putea fi luate din filme, filme cunoscute, care să le declanşeze clienţilor amintiri. Spre exemplu, un taxi ar putea fi amenajat ca un colţ de cabaret, cu tapiţerie roşie, pene şi paiete, iar taximetrista – neaprat o ea – ar putea fi îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă, ca Edith Piaf. O altă maşină ar putea face referiri la muzica de pian şi la sculpturile antice, iar taximetristul – neapărat un el – ar purta o cămaşă de bluejeans şi bermde roşii, la fel ca Oliver din „Call Me By Your Name”. Oaltă maşină ar putea face referire la filmul clasic “Taxi Driver”, ar fi neapărat un taximetru galben, iar şogerul ar trebui să semene cu Robert De Niro. În fine, posibilităţile sunt nenumărate. Pentru mai mult succes, aş putea chiar să cer sugestii din partea publicului, iar pe cele mai bune să le transpun în realitate.

Este o idee cu totul originală, nimeni nu s-a gândit la asta până acum. Ideea e că oamenii nu iau taxiul doar din grabă sau pentru că au de parcurs distanţe lungi, ci o fac şi pentru a avea experienţe. Pentru a cunoaşte oameni noi şi pentru a asculta poveşti de viaţă. Iar firma mea le va oferi astfel de experienţe inedite, de neuitat şi pe care vor dori să le repete.

Bun, eu v-am spus ideea mea, acum cine sare cu banul?