Începător în taximetrie. Şi ce dacă?

În ultimul timp, mi se întâmplă tot mai des, atunci când mă urc într-un taxi, să mi se ceară relaţii despre adresa la care vreau să ajung. Uneori le ofer, însă eu sunt o persoană cu un foarte slab simţ al orientării, şi de multe ori nu sunt în stare să coordonez pe cineva pentru a ajunge la adresa dorită. Drept e că nu am carnet de şofer şi, atunci când altcineva conduce, nu sunt atent la drum, nu îmi iau puncte de reper, ci prefer să admir diverse detalii nesemnificative sau să stau cu ochii în telefon.

Uneori, îi spun taximetristului să foloseasă GPS-ul. Dar mi s-a întâmplat, şi nu o dată, ca şoferii să se arate neîncrezătri în puterea de orientare a GPS-ului. Şi atunci, dacă nici computerul nu se descurcă, de ce m-aş simţi eu prost?!

Dar, în astfel de cazuri, nu mă supăr niciodată. Ştiu că taximetria nu este o profesie pe care să o practici din vocaţie. Ştiu că cei mai mulţi taximetrişti au ales acest drum în lipsa unei alte soluţii. Cu toţii trebuie să ne câştigăm traiul. Iar dacă ai un permis de conducere, prima soluţie care îţi vine în minte este taximetria. La prima vedere, pare o profesie simplă, dar nu e nicidecum aşa. Ca în orice meserie în care ai de-a face cu clienţi, pot apărea situaţii neprevăzute, poţi da peste oameni dificili, sau băuţi, sau cu gânduri ascunse, poţi fi certat şi chiar agresat. Crezi că e uşor să conduci o maşină pe străzile oraşului – toată lumea face asta. Dar taximetria e mai mult decât atât. Ea înseamnă viteză, atenţie la drum, diplomaţie faţă de client, grijă faţă de regulile de circulaţie, respect faţă de colegi, într-un cuvânt, seriozitate.

Mi se întâmplă adesea ca taximetriştii să se scuze. Să îmi spună că s-au apucat de taximetrie de scurtă vreme şi că încă nu s-au obişnuit. Atunci încerc să îi liniştesc, să le spun că se descurcă bine, să nu îşi facă probleme. Vom găsi noi adresa cumva. În cel mai rău caz, pot fi întrebaţi colegii. Poate vor fi de treabă şi nu vor comenta.

Aşa că nu mă supăr niciodată atunci când adresa indicată de mine ridică semne de întrebare. Ofer puncte de reper şi încerc să dirijez şoferul, atât cât pot. La urma urmei, nimeni nu-i perfect. Şi toţi am fost cândva începători.

Lucruri care ne unesc şi ne despart

Azi dimineaţă, pe la 8,30, am chemat un taxi. Aveam de făcut un drum destul de lung, până întrun cartier mărginaş al oraşului. Când am urcat în maşină mi-am dat seama că taximetristul, un bărbat pe la 50 de ani, asculta muzică de petrecere, cu sonorul dat destul de tare.
Am tot aşteptat să mă întrebe dacă mă deranjează muzica, hotărâtă fiind să îl rog să o oprească. În schimb, la primul semafor, tipul a început să bată ritml cu palma pe picior. În momentul acela, m-am aşteptat să scoată o sticlă de bere din bord şi să îşi aşeze picioarele, numai în şosete, pe scaunul de alături. Se vedea că omul se simte excelent.
Am început să mă simt prost, gândindu-mă că singurul lucru care îl deranja, probabil, era prezenţa mea acolo. Eram motivul pentru care domnul nu îşi exprima sentimentele în toată plenitudinea lor.

Eram pietricica din pantof.

 Îmi dădeam perfect de bine seama că taximetristul şi-ar fi dorit să se afle într-o cu totul altă parte. Mai exact, într-un restaurant cu funde mov pe spătarele scaunelor, cu aranjamente de flori din plastic, în miros de mâncare şi băutură, dansând energic cu o femeie cu rochie sclipitoare. De fapt, după cum se manifesta, se vedea că omul chiar îşi imagina că se afla acolo.
L-am urmărit atent, să văd dacă nu îşi şterge nişte imaginare urme de ciorbă de burtă din colţurile gurii, dacă ochii nu i se injectează, ca după prea multe pahare de horincă, dacă vârful nasului nu i se înroşeşte. Dar nu, bărbatul doar bătea ritmul cu palma pe coapsă, tare, răsunător. Măcar avea ureche muzicală. Nu şi gusturi.

Dar, la urma urmei, cine eram eu să judec? Nu încăpea nicio îndoială că, dacă în loc de muzica aceea ar fi cântat Led Zeppelin, eu aş fi fost cea care ar fi ţinut ritmul, în timp ce îmi imaginam că sunt la un concert cu Robert Plant, în vremurile când era tânăr, pletos şi incredibil de frumos.

La urma urmei, aceleaşi lucruri ne unesc şi ne despart. Aceleaşi lucruri ne fac diferiţi şi asemănători. Uneori ne enervăm prea repede, dispreţuim prea uşor. Judecăm prea superficial. Ne considerăm pe noi înşine etaloane ale binelui. Când colo, un zâmbet ar fi adesea mai potrivit. Şi, poate, mai puţin nociv.

Când m-am dat jos din taxi, m-am simţit excelent. Am fost fericită atât pentru mine, cât şi pentru taximetrist.

Lumea văzută din taxi

Întotdeauna, când mă urc într-un taxi, simt  o oarecare emoţie. Nu ştiu nimic despre şoferul care mă va duce la destinaţie. Sincer, de obicei, când aştept să ajungă taxiul, sper doar ca în maşină să nu miroasă urât şi taximetristul să nu fie enervant. Am obiceiul să pun răul înainte, e adevărat. Realitatea e că am întâlnit de multe ori taximetrişti foarte simpatici şi maşini mirosind a curat.

De cele mai multe ori, şoferul e tăcut. Îmi răspunde politicos la salut, apoi îi spun adresa de destinaţie şi tăcem. Tăcem amândoi. El e atent la trafic, eu mă uit pe geam şi visez. Mereu mi-a plăcut să visez în timp ce eram pe drum. Nici nu sunt prea vorbăreaţă de felul meu.

Aşa că privesc străzile, blocurile şi magazinele şi mă gândesc la ale mele. Apoi mă uit pe furiş la ceafa taximetristului, îi analizez coafura şi hainele, şi încerc să îmi imaginez câte ceva despre el. Dacă are o familie mare sau mică, dacă are multe guri de hrănit, dacă maică-sa e bătrână şi bolnavă sau dacă se ceartă cu taică-său pe teme politice. Mă întreb ce facultate o fi terminat, căci în ziua de azi dai adesea peste taximetrişti educaţi, dar care nu au fost mulţumiţi de locul de muncă pe care l-au avut şi s-au reorientat. Sau, uneori, întâlneşti taximetrişti care profesează în alt domeniu şi, în acelaşi timp, îşi asigură un venit supliementar ducând clienţi la destinaţie. Am întâlnit şi taximetrişti-studenţi, oameni care erau sătui de modul acesta de a-şi câştiga traiul şi voiau să pună bazele unei noi cariere. Pe scurt, lumea taximetriştilor e una foarte colorată şi niciodată plictisitoare.

În timp ce sunt cufundată în gânduri, aud vocea că mă întreabă: „La ce număr, pe Petru Rareş?”. Sau “Aţi spus Cuza Vodă, sau Bogdan Vodă?”. Atunci mă trezesc brusc din visare şi îmi dau seama că ne apropiem de finalul cursei.

Şi, cât timp îmi potrivesc banii, ascult vocea feminină din staţie, care propune mai multe destinaţii, şi încerc să ghicesc spre care dintre ele se va îndrepta taximetristul meu. Mă între dacă Crina sau Vasilica sau Maria este o doamnă profesoară trecută de prima tinereţe, curajos coafată şi elegant îmbrăcată, sau este o gospodină care vrea să ajungă mai repede la piaţă, ori, poate, un agent imobiliar care tocmai le-a prezentat un apartament frumos unor clienţi.

Şi ştiu că nu voi afla niciodată nimic din toate astea. Că lumea este plină de posibilităţi, şi tocmai asta o face atât de frumoasă. Şi că doar de mine depinde dacă Crina sau Vasilica sau Maria este profesor universitar sau femeie de serviciu, soţie de om de afaceri şi mamă a trei copii sau prostituată. Doar eu decid dacă taximetristul votează cu stânga sau cu dreapta, este inginer sau student, şi are un copil care străluceşte la matematică ori o mamă care face cele mai bune pancove din lume. Pentru că imaginaţia este nelimitată şi atotstăpânitoare. Şi niciunul dintre noi nu ne putem feri să devenim personaje.

Criză de taximetre

Până de curând, eram convinsă că ploaia este cel mai mare duşman al clienţilor de taxi. De nenumărate ori mi s-a întâmplat să sun la firma de taxi la care apelez de obicei şi să nu găsesc maşină, din simplul motiv că afară era vreme rea. Pentru că nu am autoturism, nici carnet de şofer, şi pentru că nu suport autobuzele (şi, de altfel, nici nu ştiu ce autobuz aş putea lua şi din ce staţii, ca să ajung acasă), asta însemna pur şi simplu că trebuia să merg pe jos acasă, prin furtună, pe o vreme în care umbrela nu face doi bani.

Aşadar, o situaţie de rahat. De curând, însă, am aflat că şi soarele e duşmanul clienţilor de taxi. Urcându-mă într-o zi într-o astfel de maşină, am stat puţin de vorbă cu şoferul. Mi-a spus că cel mai greu este să găseşti maşină nu pe ploaie, ci într-o zi toridă.

Atunci, toţi orăşenii se trezesc că vor să meargă la piscină sau la iarbă verde, bătrânii cu nepoţi se gândesc că nu ar fi tocmai indicat să se plimbe prin oraş pe jos, pe o asemenea căldură, aşa că cererea de taximetre creşte foarte mult. Noroc că şcolile sunt închise, altfel şi elevii ar avea nevoie de taxiuri. Şi ştim că, atunci când se întâmplă asta, chiar că e criză de taxiuri!

Aşadar, cel mai bine e să te plimbi cu taxiul când e vreme potrivită. În zilele senine, nu prea calde, de primăvară şi toamnă. Atunci când copacii plesnesc de atâtea flori, şi păsările cântă, de abia dezmeticite, şi tu ai vrea să mergi pe stradă în pasul ştrengarului, să te bucuri de natură, de soare, de cerul albastru.

Atunci când vara a plecat şi a lăsat în urmă o dâră de melancolie, când frunzele au mii de culori şi din curţile oamenilor miroase a struguri copţi, când te bucuri că poţi iar să îmbraci rochiţa cu mâneci trei sferturi şi botinele cu toc vintage. Atunci, în acele zile, e cazul să nu te laşi pradă tentaţiilor. E cazul să suni la firma ta preferată de taxi şi să ceri o maşină.

Doar aşa vei putea profita de momentul de relaxare de pe piaţa de taximetre, doar aşa vei putea fi sigură că găseşti o maşină care să te transporte, bine închisă în cuşcă, în orice parte a oraşului. Pentru că oamenilor, în general, nu le plac senzaţiile tari. Oricum, nu în zilele obişnuite.

Nu când se întorc de la serviciu sau de la şcoală. Lor le plac doar acele senzaţii tari pentru care plătesc mii de euro şi pentru care se pregătesc psihologic un an de zile.

Altfel, ei ar accepta ca pe o binecuvântare furtuna de vară sau arşiţa unei zile de iulie. Şi atunci nu ar mai fi niciodată criză de taximetre.

Taximetria, ca o cutie cu bomboane de ciocolată

La o concluzie generală am ajuns de când tot umblu cu taxiul: despre taximetrişti nu se pot face... generalizări. Taximetria e ca un recipient în care se adună oameni de toate condiţiile sociale, cu gusturi diferite, cu preocupări diferite, cu niveluri de studii diferite. Poate de aceea e şi frumos să “te dai” cu taxiul: niciodată nu vei şti peste cine vei nimeri. Vorba filmului: “Life is like a box of chocolate, you never know what you’ll get”.

Doar săptămâna aceasta am avut parte de două surprize.

Marţi am chemat un taxi şi l-am rugat pe domnul de la volan să mă ducă la cofetăria din centru. E una singură acolo, mare şi lată, o ştiu toţi copiii care au ajuns la diversificarea hranei.

-Din Centrul Vechi, nu?, mă întreabă.

-Nu, din centrul nou. Nu ştiţi unde e cofetăria?

De fapt, eu trebuia să ajung la galeria de artă, care e la câţiva metri mai încolo. Dar maşinile nu pot opri în faţa galeriei, plus că mi s-a întâmplat de nenumărate ori să cer unor taximetrişti să mă ducă la un muzeu anume, iar ei să nu ştie unde se află acesta. Aşa că m-am gândit că dacă asupra muzeelor planează misterul, probabil că galeriile de artă sunt cu totul în ceaţă.

-Ba da, ştiu, mi-a răspuns. Dar s-a mutat în Centrul Vechi, în spatele magazinului Central.
-Serios?!, zic, gândindu-mă de câtă vreme nu am mai ajuns prin centru, că mi-au luat-o evenimentele înainte. Şi ce e acum în locul cofetăriei?

-Un salon de jocuri de noroc.

Am fost la galerie, am plecat după vreo oră, am pornit spre casă pe jos şi am trecut pe lângă cofetărie. Prăjiturile erau la locul lor, niciun salon de jocuri în zonă. Mister total. Nu l-am dezlegat nici până azi.

Azi am fost la cumpărături, la supermarket. Pisoiul meu a rămas fără nisip, aşa că am cumpărat pentru o lună. Asta înseamnă doi saci de câte 10 kilograme. Am chemat un taxi, nu aveam cum să-i duc pe jos până acasă. A venit un domn mai în vârstă, care se indigna din cauză că şoferii nu respectă regulile de circulaţie. M-a dus până în faţa scării blocului, mi-a spus că pot deschide portiera, căci nu vine nicio maşină, a deschis portbagajul, a luat sacii de acolo şi i-a dus până în scară. Fără să-l rog, fără măcar să mă întrebe ceva. Şi nu cred că cei 0,7 lei pe care îi lăsasem bacşiş au făcut vreo diferenţă. Pur şi simplu, domnul voia să mă ajute cu sacii aceia grei.

Mi-a înseninat ziua.

Taxiuri şi pisici

Boala animalului tău de companie poate fi, de multe ori, o provocare. Dacă situaţia e urgentă şi dacă nu ai maşină personală, va trebui să te descurci. Cel mai probabil, pentru a ajunge la medicul veterinar vei chema un taxi.

Dacă nu eşti suficient de inspirat încât să îi spui dispecerei că ai un animal pe care vrei să îl transporţi, fii pregătit pentru orice. O cunoştinţă de-a mea a vrut să îşi ducă pisica cu taxiul şi a fost rugată să se dea jos din maşină. Asta, deşi pisica era închisă într-o cutie specială de transport. Da, chiar există şi oameni care nu suportă pisicile. Uitându-te pe Facebook la câte like-uri adună pozele cu pisici, parcă nu îţi vine să crezi asta, nu?

Categoric, atunci când vrei să transporţi un animal, trebuie să precizezi asta la telefon. Dispecera va avea grijă să îţi trimită pe cineva care, cel puţin, nu urăşte animalele de companie. Dacă ai o cutie specială pentru transport, ar trebui să nu apară probleme. Deşi mi s-a întâmplat ca un taximetrist să îmi vâre cutia cu motanul în portbagaj. Pentru un om care îşi iubeşte animalul de companie, a sili patrupedul să călătorească în portbagaj este un sacrilegiu!

În urmă cu nişte ani aveam un câine, un labrador foarte cuminte şi drăgăstos. Odată a trebuit să îl duc la veterinar. I-am pus garda şi lesa (fără botniţă) şi am sunat la firma de taxiuri, cerându-i dispecerei să îmi trimită pe cineva care iubeşte câinii. A venit un domn în vârstă, care s-a purtat foarte frumos cu labradoriţa mea. Se vedea că îi plac animalele. I-am luat numărul de mobil şi, de câte ori a trebuit să mai călătoresc prin oraş cu câinele meu, îl sunam direct pe el.

Nu ştiu ce se fac cei care deţin câini de talie mare ori din rase considerate agresive. Bănuiesc că lor le e mai greu să se deplaseze cu taxiul. Probabil îşi cumpără un 4X4. Cert e că, atunci când eşti supărat şi stresat de boala animalului tău, ultimul lucru de care ai nevoie este ca un taximetrist să se poarte urât cu el. Sau cu tine. Aşa că nicio măsură de precauţie nu este excedentară. De multe ori, însă, o comunicare bună rezolvă orice problemă.

V-am spus lucrurile acestea pentru că e bine să le ştiţi. Pentru orice eventualitate. Dar eu vă urez ca animalul vostru să nu se îmbolnăvească niciodată şi să nu aibă nevoie să călătorească cu taxiul. Doar dacă - ştiu eu? -  doriţi să îi arătaţi oraşul, aşa, din goana maşinii.

 Călătorie plăcută!

Două coduri CAEN

Nu e vorba că n-aş şti ce să fac cu banii. De fapt, sunt mai degrabă sărac. Nu e nici vorba că aş fi un bun şofer. De fapt, n-am avut niciodată permis. Sunt doar un om cu idei. De fapt, nu m-ar deranja ca cineva să îmi ofere bani pentru ideile mele, deşi asta nu s-a întâmplat niciodată.

Mi-ar plăcea să fiu patron. Dar cui nu i-ar plăcea? Ei, dar nu orice fel de patron. Aş vrea să am o firmă de taximetrie şi divertisment. Ciar aşa, cu două coduri CAEN. Taximetrie, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb cu taxiul, să am un şofer la dispoziţie căruia să-i pot spune, pe un ton de şef: ia-o la stânga, ia-o la drepta, mergi mai repede, urmăreşte maşina aia. De fapt, ultima propoziţie nu am rostit-o niciodată, dar în filme cam aşa se întâmplă. Aş combina taximetria cu diversitmentul pentru că, deşi îmi place să merg cu taxiul, de multe ori am fost dezamăgit. Am întâlnit taximetrişti fără chef de vorbă şi fără pic de haz, total nepotriviţi pentru o astfel de meserie. Eu cred că taximetrişti ar trebui să fie doar persoanele sociabile, eventual cele cu studii de psihologie. Şi actorii. Da, actorii – de fapt aici voiam să ajung.

Când o să am firma mea, voi angaja ca taximetrişti doar actori. Voi amenaja fiecare maşină, în interior, conform unei anumite teme, şi şoferul va fi îmbrăcat şi el potrivit cu această temă. Temele ar putea fi luate din filme, filme cunoscute, care să le declanşeze clienţilor amintiri. Spre exemplu, un taxi ar putea fi amenajat ca un colţ de cabaret, cu tapiţerie roşie, pene şi paiete, iar taximetrista – neaprat o ea – ar putea fi îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă, ca Edith Piaf. O altă maşină ar putea face referiri la muzica de pian şi la sculpturile antice, iar taximetristul – neapărat un el – ar purta o cămaşă de bluejeans şi bermde roşii, la fel ca Oliver din „Call Me By Your Name”. Oaltă maşină ar putea face referire la filmul clasic “Taxi Driver”, ar fi neapărat un taximetru galben, iar şogerul ar trebui să semene cu Robert De Niro. În fine, posibilităţile sunt nenumărate. Pentru mai mult succes, aş putea chiar să cer sugestii din partea publicului, iar pe cele mai bune să le transpun în realitate.

Este o idee cu totul originală, nimeni nu s-a gândit la asta până acum. Ideea e că oamenii nu iau taxiul doar din grabă sau pentru că au de parcurs distanţe lungi, ci o fac şi pentru a avea experienţe. Pentru a cunoaşte oameni noi şi pentru a asculta poveşti de viaţă. Iar firma mea le va oferi astfel de experienţe inedite, de neuitat şi pe care vor dori să le repete.

Bun, eu v-am spus ideea mea, acum cine sare cu banul?