Am mai spus-o, îmi place să circul cu taxiul. Şi o fac destul de des. Uneori mi se întâmlă să am experienţe mai puţin fericite, sau poate doar sâcâitoare, şi atunci uit cât de fain este să mergi cu taxiul. Dar apoi, ca din senin, apare câte un taximetrist simpatic, şi totul revine la normal.
La urma urmei, în asta constă farmecul mersului cu taxiul. Maşina e tot maşină, nimic special, dar sarea şi piperul e taximetristul însuşi. Şi surpriza aceea, faptul că nu ştii niciodată peste cine nimereşti, minutele acelea când încerci să îl descoperi pe cel de lângă tine, chiar şi doar analizându-i firele de păr de pe ceafă şi poza din legitimaţia agătată de oglindă. Dar nu, nu e doar atât. Semne sunt infinite. Mirosul maşinii, curăţenia, brizbrizurile de pe bord, postul de radio pe care îl ascultă, hainele cu care e îmbrăcat, şi, desigur, felul în care poartă (sau nu) o conversaţie.
Ultima dată am comandat un taxi prin telefon. Când am urcat, am văzut că era un om relativ în vârstă, un bărbat slăbuţ şi cam cărunt. În maşină se auzea cântând trupa Phoenix. De cum am urcat, m-a întrebat dacă mă deranjează muzica. Pe moment nu mi-am dat seama că atunci aş fi putut să-i frâng inima, spunându-i că nu-mi place ce ascultă. Din fericire, asta nici nu mi-a trecut prin cap, Phoenix fiind una dintre trupele preferate ale tinereţii mele, chiar dacă membrii ei sunt din generaţia părinţilor mei.
La început, cânta doar CD-ul. Pe urmă a început Mica Ţiganiadă, iar taximetristul a devenit tot mai agitat. Cânta mai întâi doar câte un cuvânt, două. Apoi, a început să cânte refrenul în întregime. Se vedea clar că uitase de prezenţa mea în spatele lui şi că se simţea excelent. Zâmbeam.
Când am ajuns la destinaţie, şi-a cerut scuze. I-am spus că nu e cazul şi că şi mie îmi place Phoenix. “Mă bucur că ştiţi versurile”, am adăugat. “Toate le ştiu”, a exclamat imediat, şi s-a întors spre mine. Atunci i-am văzut pentru prima oară chipul.
M-am simţit ca şi cum aş fi făcut parte dintr-o organizaţie secretă şi, netam, nesam, aş fi întâlnit un coleg. Un coleg despre a cărui existenţă nu ştiusem nimic. Chiar dacă eu nu mai ascult Phoenix, pentru că i-am ascultat prea mult într-o anumită perioadă, sunt recunoscătoare când cei de lângă mine aleg muzica bună în locul pieselor cu trei note repetate la infinit sau a celor despre bani, valoare şi duşmani. Întâlnirea cu taximetristul meloman m-a binedispus şi mi-a dat optimism. Şi mi-a întârit convingerea că taximetria este cea mai eclectică ocupaţie din lume, adunând la un loc oameni dintre cei mai diferiţi şi chiar incompatibili.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu